O poveste cu un şifonier

Scriu aici pentru a doua oară despre Crin Antonescu şi follow-erii domniei-sale, adică restul PNL. Amicii şi cititorii or să creadă că am căzut în patima politicii şi, mai grav decât atât, că am optat pentru o tabără anume.

Nimic mai fals şi nimic mai adevărat. Dar, fără nici un strop de politică, cum poţi scrie un text despre hotărâre şi despre consecvenţă, ştiind că vei fi „bătut“ cu lejeritate de orice ştire despre un transfer din liga a doua de fotbal din Ghana?

Revenind la politichie, observ cu stupoare că în tabăra liberalilor toate-s vechi şi toate-s noi, deopotrivă. Recunosc că mă aşteptam ca ultima lună să aducă măcar o schimbare majoră, măcar un gest de forţă, vreo mutare machiavelică, o declaraţie bombă după anunţul că ies din USL pentru că nu pot renunţa la identitatea celui mai important partid de dreapta. Şi că or să ne arate ei nouă cine e PNL!

Nimic, nada, niente, nichts! Aceeaşi amorţeală care mie, din ce în ce mai mult,  îmi pare că aduce cu liniştea livrată de dulcea resemnare.

Cu toţii ştim că, în politică, consecvenţa nu este o calitate foarte căutată. E suficient să ne uităm la uşurinţa cu care aleşii neamului schimbă taberele, ca să epuizăm în trei rânduri acest subiect. Un om de stat, un bărbat care vrea însă să conducă însă neamul acesta românesc, cu bunele  şi cu relele lui, care se visează moţăind într-un jilţ din Cotroceni, dupa zile întregi de lupte încrâncenate (ba pe la Bruxeles, ba pe la Washington), lupte duse pentru propăşirea poporului şi alăturarea definitivă a acestuia la familia naţiunilor, este obligat să dea dovadă de consecvenţă. Lăsând deoparte faptul că este o trăsătură de caracter indisolubil legată de conceptul de demnitate, consecvenţa face parte din fişa postului de preşedinte al României. Adică nu mai e pe vrute sau în funcţie de starea ta psiho-somatică. Ci trebuie!

Dacă ar trebui să îi explic unui prieten, plecat din ţară în ultimii doi ani şi rupt complet de ce s-a întâmplat pe-aici, ce a mai făcut domnul Antonescu şi PNL n-aş putea să-i spun decât atât: Antonescu a zis că PSD e bun, s-a aliat cu ei dar apoi a zis că, de fapt, nu sunt buni şi s-a despărţit de ei. Între timp, ne-a mai zis că Daniel Chiţoiu şi Radu Stroe sunt liberali adevăraţi ca apoi să ne spună că nu sunt liberali adevăraţi. De asemenea, doi ani de zile a comunicat fără oprelişti din studiourile Antenelor ca să realizeze brusc că nu sunt ce trebuie şi că respectivele posturi de televiziune au ceva cu el.  Aş putea însă să-i spun dragului meu prieten că domnul Antonescu a fost şi este consecvent într-o singură privinţă: vrea să îşi mute şifonierul la Cotroceni. Iar, aici, nu mai poţi comenta nimic la capitolul „consecvenţă“.

Ajungând la capitolul „hotărâre“, cetăţeanul care scrie aceste rânduri aşteaptă de la preşedintele lui (că tot e la modă această sintagmă) să îl vadă hotărât să facă ceva, hotărât pe un proiect politic, hotărăt să schimbe starea proastă a lucrurilor din ţara asta. Culmea e că, şi de data aceasta, ajung tot la şifonier! Crin Antonescu s-a hotărât că trebuie să-şi mute şifonierul la Cotroceni. Punct.

Însă cu fiecare secundă de non-combat, şansele ca şifonierul să-i rămână acasă cresc exponenţial.