O ţară pentru preşedintele meu

M-am născut fix la mijlocul anilor ’80. Prima zi de şcoală pentru mine a fost în anul în care românii l-au legitimat a doua oară după Revoluţie pe Ion Iliescu. În anul în care românii i-au dăruit dezorientaţi, ca nişte pui de-o zi, ţara cu amândouă mâinile lui Ion Iliescu. Da, românii, cei care şi-au pierdut fii, soţi şi fraţi în decembrie 1989, cei care în ’90 îl întrebau pe Ion Raţiu unde a fost când ei au mâncat salam cu soia.

Nu puteau să înţeleagă ce este adevărata democraţie. Au fabricat în 25 de ani o democraţie a lor, o democraţie făcută în bătătură. Atunci, părinţii mei au ales, în esenţă, o ţară, nu un preşedinte. Puterea obişnuinţei i-a înrobit pe viaţă. Nu au fost capabili să se descătuşeze din cei 40 de ani de comunism în care au fost, de fapt, transformaţi în nişte sclavi sociali. Iar libertatea pe care şi-au câştigat-o din revoltă i-a făcut să le fie teamă şi nu au ştiut ce să facă cu ea.

Ţara pe care au ales-o părinţii mei pentru mine a fost ţara în care la Bacalaureat s-a făcut chetă în curtea şcolii pentru ca profesorii supraveghetori să fie mai indulgenţi.

O ţară în care medicii te omoară cu zile din incompetenţă sau din nepuţinţă, în care gândacii şi mizeria sunt acasă în spitale. O ţară în care cei mai mulţi profesori nu mai sunt dascăli, ci funcţionari plictisiţi.

O ţară în care toate loazele sunt studenţi cu diplome lucioase şi te scuipă din maşini luxoase cumpărate de tata din ţepele date statului, adică mie sau ţie.

O ţară care ne umileşte în fiecare zi.

O ţară care ne jupoaie cu zeci de taxe şi impozite pentru a umple buzunare şi conturi alese. Cu vot liber.

O ţară în care valorile, marginalizate de societate, pleacă pe uşa din spate pentru un trai normal în care munca cinstită este răsplătită, în care calitatea vieţii este garantată.

O ţară în care mă simt neputincioasă şi care mă obligă să fiu sclavă pentru a putea să-i plătesc ei toate taxele pe care mi le cere lună de lună, care mă lasă să mor agonizând în întunericul sistemului.

Acum, după 25 de ani, îmi aleg preşedintele pentru a treia oară. Este rândul meu şi al celor care votează prima sau a doua oară să ne alegem, de data asta, o ţară pentru preşedintele nostru.

Acest text apare în ediţia de luni, 3 noiembrie, a revistei Opinia Studenţească