Politică

articolul anterior articolul urmator

O ţară de preşedinţi

0
5 Sep 2019 10:56:11
Andrei Pleşu

Cu această perplexitate îmi „încununez“, de la o vreme, ziua (închizînd televizorul). Cînd, deodată, descopăr că am publicat un articol cu exact acest titlu şi acum cinci ani, tot într-o campanie electorală. Rezultă că nu trăim un episod politic acut, accidental. Ci o boală cronică: cu simptomele ei ne vom întîlni ritmic, ori de cîte ori vom avea alegeri.

Reiau deci articolul din 2014, dar cu mici modificări şi cu mari adaosuri de actualitate. Aşadar:

Articol preluat din Dilema Veche

Se spune că românul e născut poet. De la o vreme, am oarecari motive să cred că e născut preşedinte. Pe măsură ce strunga alegerilor se apropie, numărul oilor care se îmbulzesc să treacă prin ea pentru a livra lapte de Cotroceni creşte. Pe nepusă masă, cîte un cetăţean „responsabil“ iese din rînd şi îşi depune candidatura. Lume de toată mîna, fete şi băieţi (...), gazetari şi artişti, prestatori de servicii incerte, idealişti solemni, şmecheri multicolori, profesori şcoliţi şi şcolitori, afacerişti hîrşiţi în rele, anonimi gălăgioşi, ce mai, o întreagă (şi pestriţă) oaste, sub flamura căreia mărşăluiesc infanterişti glorioşi, unii mai cumsecade, unii mai smintiţi, unii mai ridicoli, toţi siguri de victorie şi gata să ne facă fericiţi. Ca într-un clasic exerciţiu de dicţiune: „juşti şi juni, jilavi şi jalnici, înjunghiaţi şi cu jugaştri...“. (...)

Într-un fel, situaţiunea e euforizantă. Faptul că avem atîţia doritori de bine, atîţia gladiatori în arena eroismului public, atîţia campioni ai siguranţei de sine arată că sîntem o naţie viguroasă, încrezătoare în viitorul ei luminos şi... candidă. La alţii, bătălia electorală pentru funcţii supreme se dă, de regulă, între doi combatanţi (maximum doi sau trei în etapa preliminară). La noi e inflaţie! De-atî­ta belşug, nu ştii ce să cumperi. La alţii, candidaţii prezidenţialelor se cunosc din vreme: sînt anunţaţi cu mult timp înainte de scrutin, sînt pregătiţi şi susţinuţi de echipe competente, sînt prezenţi, cu un profil bine definit, pe scena politică, aşa încît alegătorul are răgazul să-şi facă o idee consistentă despre gîndirea, caracterul, înzestrările şi faptele celui care, în final, îi va cere votul. La noi, ieşirea în manej e de o spontaneitate aiuritoare: brusc, în ultima clipă, o seamă de pretendenţi simt cum se aprinde în sufletul lor flacăra misiunii. Ieri – oameni la locul lor, administratori ai unei „specializări“ onorabile sau figuri din rîndul doi, azi – purtători de faclă. Ieri – oameni de partid conştiincioşi, azi – alergători bravi pe cont propriu. Ieri – înregimentaţi de aceeaşi parte a baricadei, azi – de o fulgurantă independenţă. Parola muschetarilor („Toţi pentru unul, unul pentru toţi!“) nu mai ţine. Acum se poartă „Fiecare pentru sine, toţi contra tuturor!“. Înfloresc scenariile, suspiciunile, ameninţările şi negustoria. Pentru bietul alegător, peisajul a devenit luxuriant. Marea decizie pare lăsată la voia întîmplării. Oferta e una strict numerică, în loc să fie una a calităţilor pregnante.

Nu vreau să demobilizez pe nimeni. Constituţional vorbind, oricine are dreptul să intre în luptă. Nu contest, în cîteva cazuri, îndreptăţirile personale şi contextuale ale celor care au hotărît să se „angajeze“. Constat doar că această variantă de campanie, acest mod de a traversa un episod electoral este neprofesionist, improvizat, neserios. Şi mă tem că rezultatul va fi pe măsura acestei nefaste „originalităţi“. (...). Vom culege roadele unei cronice imaturităţi politice şi civice.

„Fotografia de grup“ a celor intraţi în cursă în sesiunea de-acum nu e lipsită de un trist haz carnavalesc. S-ar zice că înclinaţia de a candida la funcţia de preşedinte al României a devenit un hobby, un „pariu“ tentant: „În fond, de ce nu?!“. Să nu ne blocăm în prejudecata „calificărilor“ subînţelese pentru oficiul suprem. Experienţă politică consistentă? Isprăvi publice memorabile? Înzestrări de neocolit, cînd devii reprezentativ pentru milioane şi milioane de oameni (ţinută, educaţie, charismă, limbi străine)? Să nu ne patetizăm! Putem da oricînd exemple „şchioape“, de pe întreg mapamondul. De ce am fi noi mai cu moţ? Dacă ne vrea poporul e destul. De altfel, „poporul“ e o nebuloasă greu sistematizabilă. Important e să-i spui că eşti patriot, gata de sacrificiu, supărat pe veneticii care ne batjocoresc şi ne fură, capabil să scoţi ţara la liman, s-o cureţi de „greaua moştenire“ a antecesorilor şi să o umpli de bănuţi şi untdelemn...

Iată cîteva schiţe, sumare, de portret. Unii s-au prins că e bine să te declari „independent“. Ai fost la Alianţa Civică, la PNL, la PDL, la ALDE, eşti sprijinit de ALDE şi Pro România, dar în adîncul sufletului tău eşti independent, fată mare, abia născut. De notorietate nu mai vorbim: cum să fii actor de-o viaţă şi să nu fii cunoscut şi recunoscut cînd mergi la piaţă? Nu se putea, mă-nţelegi, ca un asemenea om să stea deoparte cînd ţara e-n nevoie. Se uită în jur, nu-i place ce vede şi îşi dă seama, brusc, că i-a venit vremea. E nevoie acută de intervenţia lui providenţială! Ce face românul (adevărat) cînd suferă pentru ţărişoară? Se sacrifică, se face şef suprem, pune mîna pe hăţuri. Lasă modestia deoparte („Folosesc modestia ca armă!“ – recunoaşte, cinstit, actorul: un fel de a spune că, sub aparenţe, e o fiară sigură de sine). Are la îndemînă şi soluţii rapide: Preşedinţia nu mai trebuie să aibă sediul la Cotroceni! Iar preşedintele nu mai trebuie numit „şeful statului“. Nu! Vom amenaja un birouaş decent undeva în Ferentari, iar pe uşa lui vom scrie numele preşedintelui, cu specificarea „patriot român“. Cu asemenea măsuri, ţara se va pune rapid pe picioare. Ca să rămînem în sfera „artelor spectacolului“, să amintim şi de vitejia unui alt actor, actualmente director al Circului din Bucureşti, înclinat şi el să iasă la luptă. Una dintre motivaţiile sale nu e lipsită de duioşie: i-a promis mamei sale că, dacă va fi cazul, va sfîrteca relele ţării şi va instaura domnia binelui. Doamne-ajută!

Extrem de original e şi un domn care, săptămîni întregi, a spălat pe jos cu cei care vor să valorifice în beneficiu propriu suferinţa poporului (în speţă, crima de la Caracal). Nişte nemernici, care au avut şi tupeul să-l bănuiască pe el de o asemenea urîţenie sufletească. Iată însă că a auzit, dintr-odată, vocea poporului. Care va să zică, dacă eu nu vă vreau, voi mă vreţi! OK, n-avem ce-i face! „Cei care vor să devină preşedinţi pe spinarea unor victime nevinovate sînt nişte scursuri. Cu o singură excepţie: eu. Voi accepta martirajul candidaturii şi mă voi pune pe treabă!“

Din lipsă de spaţiu, ne oprim, deocamdată, la cele cîteva mostre de mai sus. Vom reveni. Dar şi aşa, am strîns destule argumente că sîntem mereu nepregătiţi, absorbiţi strict de licărul incert al momentului, de porniri conjuncturale, fără temelie fermă şi fără perspectiva construcţiei coerente. Stăm sub blestemul spasmodicului. Politica autohtonă e o succesiune de puseuri de febră, la capătul cărora moţăim sleiţi, sperînd o miraculoasă „transfuzie“ de normalitate şi bună-cuviinţă.

Puteţi comenta acest articol pe dilemaveche.ro