O vizită care nu dovedeşte nimic

Victor Ponta, primul ministru român, a efectuat în 21 februarie o vizită oficială la Paris, prima sa vizită oficială în străinătate, după alegerile legislative din decembrie 2012.

O zi pentru liniştea (sau neliniştea) guvernului de la Bucureşti, care a contat mult pentru România, dar aproape nimic pentru Franţa. Asta dacă acceptăm o anumită dictatură a presei, care ne indică, în orice ţară europeană, gradul de recepţie al unui anumit demnitar. Din acest punct de vedere, vineri, 22 februarie, am fost dezamăgită: după ce am căutat cu febrilitate în toate ziarele franceze o notă, un editorial, o ştire, cât de mică, am realizat că nu voi găsi nimic de acest gen. Silenzio stampa. O vizită a vreunui prim ministru din colonii sau din Orientul Mijlociu contează cu mult mai mult (nu ştiu dacă în ochii oficialilor sau ai presei...) la Paris, şi este păcat că este aşa.

Vizita nu a fost una de curtoazie, deşi la prima vedere ar putea fi numită o operaţiune de fermecare, de şarm: impozanta delegaţie română venea pentru a îmblânzi opoziţia franceză la intrarea României în zona Schengen; pe hârtie, pentru a semna acordul strategic cu Franţa, prelungire a celui semnat în 2008 la Bucureşti de preşedinţii Traian Băsescu şi Nicolas Sarkozy. Ce s-a discutat colateral, despre romi sau delincvenţi, este interesant de ştiut, dar, din păcate, nu o să ştim. Sau o să ştim trunchiat. Dat fiind că presa franceză a fost mută ca o lebădă (exceptând ştirile de pe BFM TV şi interviul realizat de France 24 în colaborare cu RFI), iar cea românească, strict factuală.

Mai rămâne cireaşa de pe tort, şi ea rămasă însă la capitolul "ştiri nebăgate în seamă": în conferinţa comună de presă acordată împreună cu primul ministru Jean-Marc Ayrault, acesta din urmă a afirmat că "România a fost acuzată pe nedrept" în scandalul cărnii de cal. Afirmaţia a fost servită pe tavă, dar nimeni nu a avut nici timp nici chef nici nervi să o mai publice. Păcat, mare păcat. Pentru mine, aceasta ar fi meritat mai mult. Aşa trec încet încet ocaziile, trenurile, speranţele. Poate şi pentru că nu am învăţat încă să ne apărăm mai eficient atunci când suntem acuzaţi. Pe nedrept.