Oameni noi cu apucături de oameni vechi

photos/george calin

Scandalurile de 2 bani din troaca politicii româneşti au devenit de mult timp ceva firesc. Toţi aşa-zişii „lideri politici” apucă, pe rând, de fiecare dată când apare o poveste cu iz de ceartă un bulgăre de nămol şi azvârle în persoana care îl enervează cel mai tare. Că respectivul ghinionist i-a fost coleg sau prieten e o chestiune desuetă cu care nu se complică nimeni, se înţelege.

Şi astfel, această continuă luptă în mocirlă i-a deznădăjduit într-o aşa mare măsură pe unii încât au plecat din ţară pentru că speranţa moare ultima, dar moare şi ea, iar altora le-a furat însemnătatea votului. „Toţi sunt la fel” este un clişeu, dar este al naibii de greu de combătut. Ca să ai vreo şansă vei fi nevoit să explici nihilistului că de fapt X e mult mai rău, iar Y mai puţin, deşi asta nu îl face pe Y personajul pozitiv. Cam puţin pentru 30 de ani de „democraţie”, nu?

Anii au trecut, sinistrele personaje politice s-au perindat, folosind mai multe culori, în toate funcţiile posibile şi imposibile, parazitând instituţiile cheie ale statului şi transformându-le în locuri de joacă pentru ei şi apropiaţi. Indiferent cât de tare zbiară Gâdea şi câţi bani se pompează din Serbia în televiziuni, e imposibil să obţii un preş atât de mare încât să-ţi acopere toată mizeria asta. Deşi greu şi ezitant, oamenii au început să se prindă cum merg lucrurile şi să arate, timid, că s-au cam săturat de circul ăsta ieftin pe banii lor.

Aşa a apărut o nouă nişă numai bună de speculat. Avem o parte a societăţii din ce în ce mai educată, mai geloasă pe Occident şi nemulţumită de ce i se oferă la aprozarul politic din colţ. Ce-i de făcut? Am identificat nevoia, acum urmează să inventăm produsul care să se vândă, doar suntem în capitalism. Adăugăm câţiva oameni de bună credinţă, un strop de intenţii nobile, lăsăm la dospit şi vedem cum potenţialul electoral al USB-ului a transformat Uniunea într-una cu ambiţii naţionale.

Foarte bine, schimbarea trebuie să înceapă de undeva şi doar criticând nu o să izbuteşti prea multe. Problema este că vorbim de politică şi că acest dialog are loc în climatul toxic din România. E greu să trăieşti printre vampiri fără să-ţi crească colţi şi e şi mai greu să răstorni o căpetenie de-ale lor fără ajutorul vecinului dubios.

Nişa politică a fost identificată şi s-a trecut la treabă. Un partid nou înfiinţat, plin de buni gospodari şi guvernat de cele mai pure gânduri a obţinut un onorabil 8, 92% în condiţiile unui sistem electoral care favorizează făţiş dinozaurii politici. Totul bine şi frumos până când au început să apară în climatul edenic mirosuri neplăcute şi, mai grav, cunoscute. Ne amintim cum unul dintre părinţii fondatori, Nicuşor Dan, a fost catalogat drept corp străin şi a fost îndepărtat pentru că avea viziuni prea apropiate de duşmanii politici. Nimic rău în asta. Schimbarea trebuie să fie fermă.

Timpul a trecut, USR-iştii s-au zbătut în Parlament cât au putut, concentrându-şi toate eforturile şi resursele pe anti-corpuţie (tema preferată a românului) şi pe „omul nou” în politică, aflat în antiteză totală cu mutanţii miruiţi de sistem. A mai trecut nişte timp şi au venit alegerile europarlamentare. Sunt alegeri, de acord, dar cumva abstracte pentru majoritatea românilor. Eventual un exerciţiu electoral prin care unii sunt paraşutaţi la Bruxelles unde încasează o căruţă cu bani. Fie şi aşa, USR-ul a obţinut 22, 4%, situându-se cu doar 0,1%! sub cel mai mare partid al ţării, PSD. Nimeni nu se aştepta la un asemenea rezultat, prin urmare totul a fost interpretat în cea mai optimistă cheie cu putinţă. În treacăt fie spus, „ăilalţi”, adică oamenii vechi, au făcut la fel. Adică au fost trimişi în Parlamentul European băieţi precum Vasile Blaga, Siegrfied Mureşan, Traian Băsescu şi Rareş Bogdan care au votat împotriva rezoluţiei privind statul de drept care acuza corupţia de la Sofia, o ţară poate mai coruptă decât a noastră, şi am zis că gata, s-a terminat cu răul suprem şi singular şi urmează să curgă lapte şi miere. Ironic, nici apa caldă n-a mai curs, dar asta este o altă discuţie.

Aşadar, băieţii noi s-au îmbătat pe modelul vechi. Deja aud voci care îmi strigă că asta a fost doar de faţadă, pentru poze şi că de fapt în partid s-a luat act de faptul că toată agitaţia din jurul europarlamentarelor a fost cauzată de ura împotriva lui Dragnea şi că PSD a luat atât de puţin tocmai pentru că se intuia că Dragnea e terminat, iar principala forţă a PSD-ului, primarul, n-a tras pentru că nu-i ieşea şi lui ceva. O să revenim la asta.

Derulăm în continuare şi ajungem la momentul alegerilor prezidenţiale. Iohannis, mare favorit, concura împotriva celei mai neconflictuale doamne din PSD şi a lui Dan Barna, providenţialul lider al USR-ului, cel care tastează fără să atingă tastele. După excepţionalul rezultat de la europarlamentare, actualul ziditor din Galaţi s-a situat la o diferenţă mai mare faţă de probabil cel mai prost candidat al PSD-ului (partidul ăla pe moarte, vă amintiţi?) la prezidenţiale decât faţă de Mircea Diaconu, fostul actor ajuns europarlamentar parvenit. Mare triumf, într-adevăr.

După acest eşec părea că urmează o schimbare de leadership pentru că da, schimbarea trebuie să fie fermă! Dar ce a urmat de fapt? Un lider înfrânt care s-a agăţat cu unghiile de scaunul de preşedinte al partidului şi a refuzat să plece. A urmat un mare scandal, certuri publice, acuzaţii care mai de care, însă cum-necum, viitorul zidar a rămas în funcţie. Mai ştiu un lider politic care deşi a pierdut alegerile prezidenţiale a refuzat să demisioneze şi a fost nevoie de un dezastru şi un intrigant ca să plece. O altă apucătură de „om vechi”.

Chiar şi aşa, cu ce rezultat pentru USR? Îl vedem după aceste alegeri locale. USR-ul n-a ştiut să iasă din Bucureşti. Vă amintiţi de vocile de mai sus care ne spuneau că partidul a privit victoria de la europarlamentare cu obiectivitate în spatele camerelor? Uitaţi ce să le răspundeţi. USR-ul, cu acelaşi lider neperformant şi necarismatic a luat, alături de partenerul său portocaliu, 6, 65% la Consiliile Locale şi 6, 85% la Consiliile Judeţene, adică aproape atât cât a luat partidul lui Petrov (se poate mai „vechi” de atât?) fără să beneficieze de alianţe cu al doilea cel mai mare partid al ţării.

Desigur, au existat câteva victorii răsunătoare (Alba-Iulia, Braşov, Timişoara) toate culminând cu Bucureştiul, unde s-a câştigat şi datorită fostului lider care e cu un picior în corabia galbenă. Dezamăgitor, într-adevăr, însă acum ne aşteptăm la adevărate reforme. Se trage linie şi se vede unde a greşit partidul, cine n-a performat şi ce trebuie îmbunătăţit.

Ba bine că nu. Scorul jalnic n-a făcut decât să ascută săbiile nemulţumiţilor şi îngrijoraţilor. Cu un lider fără legitimitate şi care refuză să îşi asume înfrângerile politice, democraţia în partid nici nu prea avea cum să scape nevătămată. Antecedente existau, iar acum singura cale de a îşi menţine influenţa în partid şi a ţine în şah tot mai aprinsa aripă „nicuşoristă” este a controla toate numirile şi împărţirea avantajelor, adică, în viitorul apropiat, a locurilor eligibile pentru Parlament.

S-a ajuns astfel ca Vlad Teohari să se trezească, în 48 de ore, cu candidatura invalidată de către „Comisia de integritate, arbitraj şi bune maniere” pentru că a „adus prejudicii de imagine partidului”. În limbaj ne-corporatist, adică a semnat o scrisoare deschisă în care s-a reclamat strângerea de semnături false pentru campania „Fără penali”. Semnături falsificate, hmm, sună cunoscut? Dar staţi, mai sunt asemănări. Semnăturile respective au fost retrase, iar persoana care le-a semnalat a fost exclusă din partid. Pe numele celui care a falsificat semnăturile s-a depus o plângere la „Comisia de integritate, arbitraj şi bune maniere”(sic!), nediscutată nici după un an. Ştiţi a cui candidatură a fost validată ieri? A lui Ciprian Necula, cel implicat în falsificarea semnăturilor şi fost membru PNL.

Oamenii sunt noi, dar apucăturile vechi.