Oameni? La ce bun?

Chiar în lipsa martorilor oculari, putem bănui că marele premiu al Paradisului e dispariţia istoriei. Acesta e avantajul decisiv al vieţii postume bine trăite - mult peste iubirea noncarnală, absenţa gravitaţiei şi, chiar, accesul nemijlocit la autoritatea divină. În teorie, omul e o fiinţă de treabă care face copii şi cultură. În  istorie, acelaşi personaj îşi trimite copiii şi cultura în şanţ, în lanţuri sau într-o baltă de sînge.

Această introducere suavă e închinată omului de rînd - victima predilectă şi îndelung violată a istoriei. Să nu ne încurcăm cu trecutul îndepărtat. Timpul prezent ne sare în ajutor, ca un călău proaspăt ras şi plecat la lucru din zori.

În 2019, e deja limpede că marea civilizaţie a Occidentului a reuşit, iar, să creeze condiţiile din care au răsărit, acum aproape 100 de ani, nazismul, bolşevismul şi mişcările fasciste ale Estului. Aceeaşi aroganţă a adevărului unic şi aceleaşi idealisme în căutare de jug insistă să ne aibă de victime. Bineînţeles, în numele toleranţei şi libertăţii.

Se va vedea - dacă nu acum cînd totul e prea vizibil, măcar peste 50 de ani, printre ruine - că trăim o epocă de extremism pozitiv şi neînduplecat. Istoria se repetă maşinal şi dezastruos.

Astfel, în Ungaria şi Polonia, UE continuă ce nu au terminat ruşii. Aceleaşi naţiuni pe care comunismul nu le-a putut încăleca sînt, acum, alergate în manej, pentru dresaj, în numele altei dogme: progresismul liberal. Coincidenţă? Nu. Legitate istorică. Procesul care împinge Europa la anularea libertăţii e ciclic şi puţin înţeles.

Din Vest presează dogmatismul care a infiltrat instituţiile democratice. După 1945, lumea occidentală victorioasă a generat instituţii internaţionale, de la NATO la UE, Banca Mondială şi ONU. Apoi, think tank-uri generatoare de idei politice, o miriadă de ONG-uri şi nenumărate quango-uri - acele agenţii de reglementare menite să mijlocească aplicarea legislaţiei. În paralel, educaţia universitară a devenit fetiş, semn de validare şi de recunoaştere al claselor de mijloc. Poziţiile şi titlurile universitare au atins prestigiul şi ponderea unui super-cler. Presa a obţinut sau şi-a arogat puteri totale asupra imaginarului şi a informaţiei publice. O birocraţie cîtă frunză, iarbă şi dosare a împînzit sfera publică şi a început să filtreze microscopic toate deciziile şi detaliile vieţii umane.

Acest proces a creat o elită sau o clasă managerială cu puteri enorme, existenţă semi-secretă, răspundere zero şi interese infinite. În acest punct ne aflăm azi şi din acest punct a pornit războiul de clasă global care opune elite ce îşi apără poziţia şi populaţii ignorate sau ameninţate cu reeducarea. Marxism reînviat? Nu neapărat.

Teoreticianul luptei de clasă a prevestit un război de jos în sus, îndrumat de partide comuniste călăuzitoare. Milovan Djilas, demnitarul comunist şi dizidentul sîrb, a înţeles, încă de la mijlocul anilor ’50, că Marx vinde iluzii şi a denunţat reaparitţia opresorului, la vîrful partidelor comuniste. Djilas a numit această castă Noua Clasă.

Acest proces a creat o elită sau o clasă managerială cu puteri enorme, existenţă semi-secretă, răspundere zero şi interese infinite.

Astăzi, patriciatul managerial occidental repetă schema care a dat puterea Noii Clase. Dar, încă nevoită să pozeze în centrul sistemului democratic, noua elită duce un război defensiv împotriva răscuţailor care îşi folosesc puterea de vot. Elitele manageriale încearcă să compromită şi să elimine societăţile nepacificate. Probabil, operaţia va reuşi. Răsoala populară a zilelor noastre nu are rezerve demografice şi stă pe o credinţă mai curînd rememorată decît activă. În plus, elitele deţin monopolul excomunicării: cine e împotrivă e automat surghiunit, sub acuzaţia de fascism, rasism, homofobie, naţionalism, radicalism, extremism, limbaj al urii - încadrarea se stabileşte în instanţe ad hoc reunite în studiouri tv sau prin comisii şi rapoarte cum nu se poate mai independente.

Dar război de clasă e numele cel mai potrivit al asaltului care grăbeşte dispariţia libertăţii în Europa. În România, operaţia va avea loc din pură imitaţie şi fără rost. Ce era de făcut s-a făcut. România a lucrat aprig şi în avans.

Astfel, a doua şi a treia generaţie de epigoni comunişti s-au asociat cu nechibzuinţa febrilă a civililor şi au semnat actul de deces al României, ca naţiune populară. Omul de rînd a fost condamnat şi executat. În două trepte distincte, surori şi complice.

Mai întîi, acest act de bestialitate socială neprovocată a fost înlesnit de succesul nemărginit al comunismului în faţa unei culturi naţionale slabe. Partidul Comunist Român a distrus valorile şi valoroşii şi a dislocat corpul rural cu care a creeat o majoritate subordonată în mediul urban. La începutul anilor ’90, această lume aservită a fost închiriată pentru acte de violenţă exemplară ca mineriadele. Şi imediat abandonată, într-un regim de subzistenţă mizeră. După 2000, migraţia a venit mănuşă PSD-ului care a rămas stăpîn pe o societate supusă selecţiei negative. Au rămas acasă sărmanii, lihniţii şi vulnerabilii.

Partea a doua a fost desăvîrşită de prostia mimetică şi ipocrizia militantă a civicilor. Ameţiţi de orgolii etice şi oportunism pro-UE (trecutul lui Cioloş conţine doar poziţia de Comisar) ei au decis, la fel ca fraţii lor progresişti din occident, că poporul e rărit şi inutil. După mintea acestor oameni, societatea e egală cu suma valorilor şi proiectelor urban-europene, admise şi agreate de grila progresistă: minorităţi, anticorupţie, teatru civic-stradal, băi comune de auto-adulare şi discursuri corporatiste.

Însumînd: PSD plus USR. Mîrlănie infracţională plus ifose progresiste. Plasată, de 75 de ani, sub diferiţi patroni, în această seră experimentală, România nu avea cum să reziste. Amestecul de violenţă socială comunistă şi elitism civic a stîrpit orice şansă de redresare şi a forţat dispariţia de facto a naţiunii.

Nu e, deci, surprinzător că România e o expoziţie de definiţii negative şi o colecţie de deficite pe toată linia - de la incapacitatea de a face schimburi comerciale în cîştig cu orice stat european în afara Letoniei, la declin demografic, depopulare şi dezmembrare programată.

Declinul demografic şi depopularea merg de mînă, în aplauzele defazate ale ignoranţilor care fac schimb de ture, în PSD şi în USR. Aşa a apărut mitul absurd al diasporei şi mîndria retardă pentru 3-4 milioane de oameni plecaţi în Occident.

Un optimism de stupiditate sferică însoţeşte orice referinţă la românii „de dincolo”. Hemoragia care face din România o ţară compusă dintr-un strigoi, un scaun şi un televizor e venerată ca semn adînc de occidentalizare. Nimeni nu vrea să ştie că fosta noastră viitoare clasă de mijloc spală podelele şi bătrînii clasei de mijloc din Milano, Madrid şi Londra. Nimeni nu vrea să înţeleagă că diaspora nu e o noţiune cantitativă, ci o forţă coerentă care îşi continuă cultura în afara ţării. Diaspora evreiască nu s-a definit la grătare, polonezii şi irlandezii americani au făcut naţionalism adesea insurecţional, dar niciodată decorativ.

Această seninătate tîmpă în faţa istoriei va provoca, nu peste mult timp, dezmembrarea sau scindarea de facto a statului naţional.

PSD şi USR trebuie respinse din capul locului. În ambele variante, fie ca hoardă, fie ca elită, aceste două grupuri setoase de control pe justiţie, respectiv pe valori, vor despărţi România de propriul popor.

Transilvania e în altă lume. Şi pentru că are primari buni şi, mai ales, pentru că vine din altă civilizaţie. Din trei imperii - rus, otoman şi austro-ungar - doar unul a fost cîştigător pentru noi. Să nu înţelegi care anume e semn că eşti prost şi că îţi meriţi disoluţia. Am pornit deja spre destructurare. Capitala ţării e, practic,un oraş bogat dar fără merit, înapoiat fără speranţă şi brutal cu nesaţ. Sudul şi Estul fac figură de anexe moarte pe care Transilvania le va izola, mai devreme sau mai tîrziu. Nici un partid nu e alarmat de scenariul în care am intrat pentru că asta l-ar sili să îşi pună probleme naţionale şi să îşi arate neputinţa plenară. Politicienii noştri sînt deranjaţi de propria naţiune. 

Chestiunea alocaţiilor pentru copiii pe care continuăm să îi naştem înainte de plasarea în Occident a ilustrat perfect dreptul nostru la extincţie voluntară. Reparaţia minimă adusă de dublarea alocaţiilor a venit de la persoana Robert Sighiartău, nu de la sistem, nu de la instituţii şi nu de la sistemul politic. Toate sînt prea ocupate cu îndestularea a 150 secretari de stat şi cu bugetul faraonic al SRI. Asta e drama şi dilema naţiunii române: ce o să ne facem dacă SRI nu mai înoată în bani? Aşa au ajuns oameni pînă de curînd bipezi şi cerebrali să apere, în numele siguranţei naţionale, prăpădul bugetar de la SRI - instituţia care foloseşte munţi de bani pentru a plăti pensii şi salarii şi grămăjoara rămasă rest pentru a-şi face treaba. Adică pentru a se băga unde nu-i fierbe oala şi unde ar trebui să-i îngheţe interceptările. În paralel, copiii lăsaţi acasă de părinţi plecaţi la muncă în Occident au atins cifra de 150.000 şi, după lege, pot fi declaraţi oraş.

Adevărat, PSD a mărit pensiile şi a dat bani medicilor. Asta e bine. Dar şi binele trebuie făcut bine. Salariile nu priponesc. Migraţia vine din frustrarea acelor oameni care primesc să muncească pe mai puţin în Occident dar contează pe normalitatea vieţii cotidiene în noua lor ţară. Nici un partid carpato-danubiano-pontic nu are mintea la aşa ceva, pentru că nimeni nu vrea să aducă înapoi civilizaţia.

În teorie, PNL are şansa de a prelua acest spaţiu, dar nu o va face. Neavînd politicieni şi grupuri politice responsabile, viaţa de partid va rămîne aceeaşi. În orice caz, PSD şi USR trebuie respinse din capul locului. În ambele variante, fie ca hoardă, fie ca elită, aceste două grupuri setoase de control pe justiţie, respectiv pe valori, vor despărţi România de propriul popor.

Mult în afara reţelelor de complicităţi şi interese, mai există oameni în România. Nu e clar la ce bun.