Politică

articolul anterior articolul urmator

Opriţi-vă!

0
26 Jul 2018 10:41:33
Andrei Pleşu

Acum peste şase ani, am publicat la această rubrică un text exasperat, a cărui exasperare nu pare să fi fost auzită de cine trebuie. L-am redescoperit întîmplător, pentru a constata că e încă şi mai actual azi decît era în 2012. Îl reiau, deci, cu aceeaşi exasperare, dar cu mult mai puţine iluzii decît aveam cînd l-am scris. Am adăugat doar un scurt paragraf, inspirat de dejecţii ale anului în curs.

Lectură plăcută, dacă dezastrul poate fi calificat, paradoxal, drept o (perversă şi absurdă) plăcere…

Articol preluat din Dilema Veche


Am avut şansa de a asista pentru prima oară la o campanie electorală liberă, în 1976, la Bonn, cînd s-au înfruntat Helmut Schmidt şi Helmut Kohl. Mă uitam seară de seară la televizor şi descopeream, uimit, cum arată lupta politică într-o ţară democratică. În arenă, de partea lui Kohl, era şi un personaj foarte popular în epocă, Franz -Joseph Strauss, şeful dreptei bavareze (CSU), plin de temperament, agresiv, rău de gură, prompt în replică, greu de domolit cînd pornea la atac. Confruntarea dintre cei doi candidaţi a fost dură, contondentă, dar niciodată, absolut niciodată, trivială, brutală, josnică. Strauss, la rîndul lui, era mai mult pitoresc decît crud: fanda ironic, ridica glasul în tirade torenţiale, dar nu-şi permitea să coboare nivelul dezbaterii sub limita sportivităţii şi a bunei cuviinţe. A cîştigat Helmut Schmidt. Solicitat, după victorie, să dea o declaraţie, n-a spus decît atît: „Unii sînt de părere că aş fi meritat!“ De curînd, am putut urmări şi cîteva episoade din cursa pentru preşedinţia Statelor Unite. Mitt Romney şi Barack Obama nu s-au cruţat unul pe altul în efortul lor de a cîştiga. Miza era enormă, dar asta nu i-a determinat pe nici unul din ei să recurgă la lovituri sub centură, la grosolănii de limbaj sau de comportament. Atmosfera a rămas, pînă la sfîrşit, cordială. Cei doi au asumat de la bun început, ca fiind subînţelese, regulile politeţii, dacă nu chiar ale curtoaziei. Nimic isteric, nimic grobian.

Mă întreb dacă politicienii noştri şi-au luat vreodată răgazul de a urmări astfel de spectacole. Şi dacă da, mă întreb cum de nu le crapă obrazul de ruşine cînd văd cum arată lupta politică la alţii. De multă vreme asistăm la o degenerescenţă gravă a stilului electoral, a limbajului, a moravurilor politice, iar această degenerescenţă contaminează inevitabil întregul corp social. Majoritatea gazetelor multiplică voluptuos cangrena, populaţia e din ce în ce mai intoxicată de suspiciune şi ură, televiziunile găzduiesc, zilnic, „show“-uri otrăvitoare, pendulînd între grotesc şi sinistru. Se cultivă furia, insulta, calomnia, turnătoria reciprocă, epitetul gros, băşcălia de periferie, populismul obscen, vulgaritatea. Se recurge, fără jenă, la atacuri nedemne legate de aspectul fizic al preopinentului, se fac analogii demente cu toate rebuturile umanităţii (te miri cine e comparat, una două, cu Hitler, Gaddafi sau Ceauşescu). Foarte prizate sînt violarea vieţii private, extinderea măcelului spre rude de toate gradele, răcnetul ameninţător, deriziunea. Toate deprinderile şi exigenţele bunei educaţii sînt aruncate la gunoi: trebuie să acoperi glasul celorlalţi interlocutori, să-ţi manifeşti zgomotos lipsa de respect pentru adversar, să fii mereu gata de bătaie, sigur de sine, mîrlan. Scena publică e un soi de mlaştină urît mirositoare, în care se zvîrcolesc siluete dizgraţioase. Respirăm doze periculoase de duşmănie. Partizanatul de grotă, impoliteţea mîndră de propria ei animalitate, verbiajul mahalagesc, obrăznicia de ţoapă, subînţelesul pornografic, savoarea dejecţiei, ignoranţa pompoasă sînt personaje cotidiene ale ambianţei autohtone. Prost-crescuţi, necultivaţi pînă la bădărănie, incapabili să vorbească nor-mal româneşte, majoritatea politicienilor noştri sînt, la ora actuală, o sumă de agenţi patogeni, cu efecte dramatice la nivel naţional. Sugrumarea adversarului e singurul lor program, ţara e ultima lor grijă, dacă nu simplă materie primă pentru o dezmăţată demagogie. Nu par să-şi mai aducă aminte de purtarea nobilă sau măcar decentă, de imperativul ţinutei, de demnitate şi civilizaţie. Gazetarii, la rîndul lor, nu se lasă mai prejos. În emisiunile „moderate“ de ei, invitaţii proferează nestingheriţi, la adresa „colegilor“ de platou, „vorbe grele“: „eşti bou“, „eşti prost“, „eşti cretin“. Un comentator faimos cere „duşmanilor“ săi „să moară în chinuri“. S-a ajuns pînă la încăierare fizică, iar în Parlamentul ţării, la obscenitate de gang şi la băşcălie de măscărici.

Nu pot decît să sper într-o ultimă tresărire de umanitate în sufletele lor adormite. Nu pot decît să le cer tuturor, indiferent din ce tabără fac parte, să pună capăt, pînă nu e prea tîrziu, carnavalului insalubru pe care îl ilustrează. Ar trebui să-şi dea seama că au, printre altele, datoria de a nu strica echilibrul comunităţii (atîta cît mai e), de a nu destrăma conştiinţe, de a nu sminti lumea, de a nu impune modelul unui tip uman strîmb, spasmodic, purulent, inarticulat, obsedat de reuşita proprie, pe socoteala tuturor. Nu pot decît să le spun: opriţi-vă! Altfel vom dispărea cu toţii, sub iureşul devastator al iresponsabilităţii voastre. Veniţi-vă în fire! Treziţi-vă! Opriţi-vă!

Puteţi comenta acest articol pe dilemaveche.ro