Organul cu girofar

Gabriel Oprea la Parchet FOTO Eduard Enea / Adevărul

Un semn al sultanismului definitoriu culturii politice a demnitarilor din România este obsesia pentru coloană oficială şi girofar. Frustrările strămoşilor lor şi ale acestor potentaţi ai vremii ţipă prin sirene şi ne scot ochii cu orgiile de lumini de pe maşinile şi motocicletele din coloanele oficiale ce le anunţă trecerea pe acest pământ.

Trebuie să fie lovit de o puternică avalanşă de endorfine individul ajuns într-o înaltă demnitate atunci când este anunţat că îl aşteaptă coloana. Ce, voevozii, regii şi sultanii nu aveau escorte ce îi însoţeau peste tot? Pentru ce a tras omul atâtea sfori în partid şi în coaliţii, cum să vadă lumea că el nu este la fel ca ceilalţi altfel decât prevăzut cu coloană oficială?

În vremea comuniştilor, doar Ceauşescu avea coloană oficială. El a fost un model pentru politicienii postcomunişti, chiar dacă aceştia nu şi-au recunoscut admiraţia ascunsă. Când a murit, Ceauşescu s-a spart în mii de „ceauşeşti” prezenţi peste tot în societate, de la politicieni până la directori de instituţii. Toţi s-au visat să fie ca el atunci când vor fi mari: abuzivi, a-toate-ştiutori şi răsfăţaţi de cultul propriei personalităţi.

Dar, dacă liderii de atunci nu aveau voie să deranjeze poporul în mod zgomotos cu prezenţa lor, drept la spectacol public cotidian având doar Tiranul, democraţia a dat drumul la dezmăţ la acest capitol. Pe vremea comunismului, nomenclaturiştii nu se vânturau pe şoselele patriei cu prea multe semne distinctive. Automobilele negre sau autoturismele „ARO” cu numere mici (formate din trei cifre) erau cam singurele semne ale preumblării lor prin ţară, pe care le ştiau mai mult miliţienii şi nomenclatura locală. Aceştia recunoşteau imediat că trece „organul de partid şi de stat” şi se anunţau unii pe altii. Puţini oameni ştiau că trece „organul”. Cine stătea să se uite la numerele maşinilor şi câţi ştiau că cele cu numere mici sunt ale reprezentanţilor de atunci ai „boborului”?

Astăzi ştie toată lumea când trece un organ pe drum, pentru că acesta este prevăzut cu girofar. Ţine el să fie văzut. Se blochează intersecţiile, armate de agenţi de circulaţie umplu văzduhul de ţignale. Trece organul! Lumea nu-l vede căci, în orice mişcare pe care o face, organul este protejat. Dincolo de geamurile fumurii, el poate să facă orice, chiar să dea un interviu în care să susţină principiul transparenţei: adică, el poate să vadă pe toată lumea, dar nimeni nu poate să-l vadă pe el. Că e în misiune! Merge să-şi cănească părul, să se penseze, să-şi pună ventuze, să facă sport şi alte activităţi indispensabile interesului naţional. Toate acţiunile organului sunt indispensabile, fapt ce-i permite să-şi plimbe indispensabilele pe acolo pe unde se simte tras de interesul naţional.

Pentru a acoperi ilegalitatea naşului Oprea, Ponta a dat o ordonanţă de urgenţă prin care se stabileşte că toţi peşedinţii de partid parlamentar au voie la pază gratuită din partea SPP. Nu i-a folosit la nimic această ordonanţă şefului militarilor mascaţi în haină politică, pentru că a fost dată după ce a murit poliţistul din coloana oficială ce-l însoţea ilegal prin oraş. Dar tâmpenia a rămas în sistem şi a ajuns chiar legală. La începutul acestui an, Preşedintele a promulgat legea ce introduce această prevedere. Mă întreb şi eu: ce grozăvii li s-a întâmplat şefilor de partide parlamentare în 26 de ani de a fost nevoie acum de o prevedere legală care să le permită să beneficieze de pază gratuită din partea SPP? Ce mari pericole simt ei că-i aşteaptă de au votat acest lucru? Şi cum de a promulgat Preşedintele această lege? Încă un pas greşit, domnule Preşedinte!

Fenomenul „Oprea”, „Izmană”, „Moş Teacă” sau cum vreţi să-i ziceţi nu este unul izolat în România. Nu doar el are privilegiul de organ, ci o întreagă categorie. Cum scapă de prin şedinţe şi combinaţii, şeful de partid, devenit organ cu acte în regulă, se urcă în maşină şi, însoţit de SPP, pleacă spre casă cu girofarul aprins şi cu „ni-no ni-no”, căci se răceşte ciorba. Şi apoi, să ştie lumea că trece pe drum organul slobozit.

Boală grea, organe multe! Şi Procurorul general s-a înfruptat ilegal din beneficiile specifice organului. Chiar nu a ştiut domnia sa că utilizează în mod ilegal coloana oficială, chiar nu a putut refuza darul otrăvit pe care Oprea i l-a făcut din banii noştri? Este veche şi larg răspândită o practică printre băieţi: când fumează pe ascuns, cei mai mari le dau celor mai mici să tragă câte un fum ca să nu îi pârască părinţilor – cum s-ar spune, îi prind de nas. Cam asta cred că i-a făcut şi Oprea lui Niţu: l-a prins de nas, i-a creat şi lui condiţiile necesare să se plimbe prin lume cu aroganţa organului. Dar, mergând mai departe în comparaţia cu copiii fumători, mă pot întreba: oare ce trebuia să nu spună Niţu acasă, ce secret de-al lui Oprea ştie încât a trebuit să tragă şi el un fum? Ştia numai faptul că Oprea utiliza ilegal coloana oficială? Cam puţin. Poate vom afla. Deocamdată, cred că putem desprinde un singur element de aici: în această relaţie, procurorul Niţu a fost băiatul mai mic. Sau poate că nu? Vom vedea cui i se va stinge mai întâi girofarul.