Paradoxul partidului mare

Ce se întâmplă cu PSD în aceste zile arată că partidul nu a fost vaccinat la timp iar virusul autodistrugerii, în absenţa imunităţii date de o platformă ideologică rezistentă, s-a instalat în corp. Şi mai ales în cap, de unde începe totul.

Motto: “Vă mulţumesc încă odată pentru ceea ce aţi demonstrat în aceste zile…”

(Ion Iliescu, 15 iunie 1990)

Un partid mare ca număr de membri înscrişi şi cu carnet, este un uriaş depozit potenţial toxic. Dezintegrarea lui, ca a oricărei mase organice animaliere, produce mult mai multe reziduuri decât un “mamifer” politic normal. Un partid mare nu are cum să nu aspire să fie mai mare. De aici i se şi trage, de altfel, cum noi ştim. Ce se întâmplă cu PSD în aceste zile arată că partidul nu a fost vaccinat la timp iar virusul autodistrugerii, în absenţa imunităţii date de o platformă ideologică rezistenă, s-a instalat în corp. Şi mai ales în cap, de unde începe totul.

Pentru un observator care nu e expert, scena politică arată că marele partid, care s-a unit cu alte partide pentru a-i uni pe români, şi-a văzut nu numai uniunea politică destrămată, dar şi pe români uniţi…dar nu în jurul său. O eroare de plasare, s-ar zice, la fel ca privirea în oglinda retrovizoare unde, atenţie, obiectele sunt mai aproape decât în realitate. Acele …”obiecte” au izbit marele partid. În partea cealaltă a scenei, de-a dreapta, s-au întâmplat fenomene interesante: marele partid, pentru că voia să fie şi mai mare, a muşcat din fostul său aliat “unionist” o halcă. Partidul vătămat se aliază cu alt partid vătămat, orfan de tatăl său castrator, şi, unite, readuc în frunte pe cel care fusese odinioară propus ca prim-ministru. Restul îl ştim.

Ce nu ştim încă e mai important. Ce se va întâmpla cu marele partid? El nu poate fi evacuat din scenă. E prea mare şi va intoxica mult şi multă vreme. Dacă luăm de bună vorba lui Darwin (“It is not the strongest of the species that survives, nor the most intelligent, but the one most responsive to change.”
), atunci, în mod normal, pentru că se apropie Crăciunul, când tatăl fondator al marelui partid va sărbători o naştere comemorând o moarte, va fi dat un nou semnal. Marele partid se va micşora, dar va opera câteva sacrificii ritualice. În mod simetric, ceea ce e de aşteptat este ca liderii cel mai în vârstă şi cel mai tânăr să accepte că reprezintă eroarea de început şi cea din prezent. Care cuprind un sfert de secol! Cea din trecut, a naşterii unui partid, copilul bătrân, dar alfabetizat, al comunismului, cea din prezent, a vulgarizării unui partid prin amatorismului şmecher al infantilismului analfabet al stângii. Nu i se poate, însă, reproşa liderului fondator că ar fi putut face alt partid mare atunci; l-a făcut aşa cum învăţase lecţia. I se poate reproşa, însă, că a pompat în trupul tânăr sângele stângii vetuste.

Să ne amintim că partidele tradiţionale, liberal şi ţărănist, şi-au dat restart-ul în 1990, reactivând oamenii în vârstă, supravieţuitori îndelungaţi ai unei istorii care îi evacuase forţat. Cu alte cuvinte, începutul pluripartidismului la noi a fost bătrânicios, vetust şi el, din chiar începutul său. Ceea ce a urmat  se rezumă la ce constatăm azi: au trecut douăzeci şi cinci de ani. Nu e paradoxal: o naţiune să aibe şansa unui nou început, dar el să fie deghizat în anacronismul de tip vintage al muzeului politic?

În ciuda faptului că suntem o naţiune (încă) tânără, dar cu o istorie agitată, cu mari examene trecute, din fericire, cu bine, cu un tip de dezvoltare, în perioda 1945-1989, care a instaurat un tipar mental ce nu va dispărea curând, ritmul nostru de adaptare la nou este remarcabil. La suprafaţă. Partidele noastre nu au reuşit încă să determine ca adaptarea să devină chiar schimbarea. Marele partid de azi se confruntă cu acest lucru acum. Vom avea prilejul să urmărim în premieră, live, un proces de acest tip. Marele partid va trece abia acum la munca de la om la om. Nu ştiu de ce, imaginea care îmi apare despre marele partid este a caracatiţei. Un cefalopod. Cefalopodele (capul-picioare) au de regulă două picioare şi şase braţe, cu două se mişcă şi cu şase mănâncă. Cei mai mulţi neuroni sunt în braţe, în cap sunt mai puţini. Două treimi din creier sunt în braţe, restul în cap. Marele partid a “mâncat” mult electorat dar s-a “deplasat” foarte puţin. Am uitat să spun că un braţ e numai pentru funcţia reproductivă şi că, după copulare, caracatiţa îl pierde.

Putea fi altfel?

Puteau serviciile secrete, de pildă, să funcţioneze altfel atunci, cu alţi profesionişti decât mulţi din (fosta) Securitate? Putea naşterea economiei de piaţă să aducă în faţă atunci alţi actori decât cei din nomenclatura de partid şi de stat sau dintre cei care gestionau fondurile Partidului Comunist şi ale Securităţii? Putea Biserica Ortodoxă Română să dea un semnal credincioşilor în direcţia a altceva? Altceva decât chinul său de a scăpa de blamul de complice al regimului comunist metamorfozat după niciun deceniu în cursa maximizării profitului şi a recuperării proprietăţilor încă de pe vremea lui Alexandru Ioan Cuza? Putea dl. Ion Iliescu să nu dezunească pe români în 13-15 iunie 1990? Probabil că da. Dar toate acestea nu s-au întâmplat. Mulţi români au plecat din ţară după prima mineridă. Continuă să o facă şi azi, din păcate, dar din alte motive. Marele partid nu i-a mai luat în seamă. Dimpotrivă, i-a ostracizat încă odată nelăsându-i să voteze.

S-ar putea ca oamenii mai tineri din marele partid să înţeleagă că politica este o profesie. Ei ar putea fi schimbarea care ar produce, până la viitoarele alegeri, refacerea doctrinară a partidului, dar şi a capitalului de imagine. Dacă vor să mai conteze. În democraţie, de regulă, influenţa unui partid de sorginte comunistă, nu e lungă. A unuia, însă, care modernizează doctrina socialistă, poate fi lungă. “Pedalând” pe plugul neaoş al socialism-comunismului, marele partid nu l-a putut transforma la alegerile de acum în trompeta bucuriei.

Nu întâmplător, desigur, prima vizită externă a preşedintelui ales e la Chişinău. Pedala românismului e apăsată acum nu cu superioritatea românească a fratelui mai mare, ci cu oferta unui parteneriat produs de vicisitudinea istoriei. Nu modelul agresiv al susţinerii din Ungaria a comunităţilor maghiare de aici pe ideea autonomiei, ci acela european de integrare prevalează aici. Preşedintele ales poate confedera eforturile de unire. Dar nu poate face el alegerile pe care trebuie să le facă oamenii din Republica Moldova. Pentru că aici, peste o zi, vom asista la o confruntare prin care noi am trecut şi pe care marele partid de acolo va dori să o câştige pentru a readuce istoria la anul în care începuse să se dezgheţe. Marele partid e, ca şi la noi, o mare forţă conservatoare, inerţială.

Paradoxul marelui partid de la noi stă şi în acest lucru: învăţând din mers procesul democratic, bazat mereu pe reguli, el le încalcă sistematic. Istoria, procesualitatea ei, e înţeleasă numai ca acelaşi playback redat pe instrumente moderne. Întrebarea care se poate pune azi e: din 25 de ani, ţinând cont de câţi ani a condus ţara, câtă democratizare reală a produs?

Ce mi se pare important acum e ca restructurarea raportului de forţe pe scena politică să se producă în sensul cerut de noutatea produsă de recentele alegeri: a luptei pentru respectarea drepturilor fundamentale ale românilor, pentru dezvoltarea care să diminueze amploarea pragului de sărăcie, care să permită profesionalismului, competenţei şi corectitudinii să structureze o nouă Românie. Semnalul a fost dat. De către foarte mulţi tineri. În 1989 semnalul dat a dus la moartea multor tineri. Au devenit trecut fără ca prin asta să se profileze viitorul. Ne-am tot îndepărtat  de trecut fără să ştim/să vrem să facem ceva cu el. Marele partid l-a tezaurizat şi l-a făcut productiv în sensul unui viitor care întârzie să apară. Tiparul creat e încă activ. Cei care vor să îi unească pe români vor trebui să lucreze cu alte unelte şi s-o facă altfel. În primul rând, în direcţia recâştigării stimei de sine şi a încrederii că se poate şi altfel. Chiar mult mai bine.