Partizanatul în ştirile politice

La începutul anilor ‘90, Democraţii aveau majoritatea în Congresul american şi se reflecta în timpul pe care candidaţii Democraţi îl petreceau la TV pentru alegerile la Senat din 1988 şi 1992.

Studiile despre prejudecăţi şi părtiniri, ca articolul prezent al cărui autor este Adam Schiffer de la Universitatea Creştină Texas, numără dăţile în care candidaţii au fost menţionaţi sau dăţile în care candidaţii au fost menţionaţi pozitiv sau negativ în ştiri politice. Lowry şi Shindler (1995) au încercat să demonstreze că toate cele trei mari reţele TV din SUA erau părtinitoare cu liberalii în 1992 şi au descoperit că „un număr dublu de menţionări negative a fost făcut de Republicani despre Bush decât a fost făcut de Democraţi despre Clinton“. Chiar dacă au fost luate în considerare două sau patru alegeri consecutive, niciun un studiu până acum nu a folosit variaţia în timp pentru a demonstra felul în care un candidat primeşte mai multe menţionări în media ca altul.

O limită a acestui studiu prezentat aici este că deviaţia de la „echilibrul de bază“ care rezultă din aspectele non-ideologice şi nonpartizane ale procesul de creare a ştirilor va apărea ca partizanat. Singurul mod prin care se poate crea o bază realistică este calcularea „aşteptărilor“ prin utilizarea variaţiei în timp şi surse a factorilor non-ideologici şi non-partizani care contribuie la apariţia prejudecăţilor într-o singură analiză de conţinut.

Datele folosite sunt ştirile despre alegerile la Senat din 1988 şi 1992 compilate de Kahn şi Kenney. Datele sunt analize de conţinut cantitative şi calitative a ştirilor din cele mai mari ziare din toate cele 50 de state americane dintr-un ciclu electoral. Datele sunt analize de conţinut cantitative şi calitative ale ştirilor din cele mai mari ziare din toate cele 50 de state americane dintr-un ciclu electoral.

Prejudecăţile partizane pentru alegerile la Senat nu se aplică la alegerile pentru Preşedinte, pentru că calitatea candidaţilor la Senat variază semnificativ. Este de aşteptat o prejudecată agregată în favoarea celor aflaţi în funcţia de Senator mai mare ca în alegerile prezidenţiale. Modelele de favoritism partizan nu sunt la fel în ştirile de la televizor, din cauze legislative care împiedică în 1992 partizanatul la TV în SUA.

Echilibrul este măsurat în acest studiu pe două dimensiuni: cantitate şi ton. Cantitatea este procentajul Democratic din totalul numărului de paragrafe despre fiecare candidat. Tonul este avantajul Democratic în paragrafele net pozitive sau net negative.

Democraţii aflaţi deja în funcţii de Senator primesc în medie 58% din totalul ştirilor, iar Republicanii aflaţi deja în funcţii primesc 57% din totalul ştirilor. Cei pe funcţii primesc mai multe ştiri decât ceilalţi membri ai celor două partide. Proporţia de ştiri pozitive raportat la ştiri negative era cu 13% mai mare pentru Democraţi în perioada 1988-1992. Cele două partide primesc acelaşi număr de ştiri, dar Democraţii au în mod substanţial o acoperire mai favorabilă. Cei pe funcţii au un acces mai uşor la media, dar Fenno (1978) a arătat că procesul de dezvoltare a unui „stil de casă“, care include media locală pentru avantaje proprii, durează câţiva ani şi este un process tot timpul în progres. Puterea de a fi deja pe funcţie bate încă partizanatul şi este cel mai important factor în partizanatul din media. 

Sondajele de opinie sunt în aceste zile instrumente de prejudecată partizană şi numeroşi observatori deplâng acum excesele prezentării în media a alegerilor ca o cursă. În corelarea acoperirii media cu sentimentul publicului, organizaţiile de ştiri se protejează de acuze de partizanat prin posesia unei măsurători concrete a cărui candidat este „mai bun“ ca altul. De asemenea, ştirile locale pot fi afectate de condiţia recentă a partidului aflat la guvernare. Mai mult, ziarele pot să aibe ideologia partidului aflat la guvernare în zonă. Proprietarii de ziare şi managerii pot de asemenea să aibe loialităţi.

Rezumând, gradul de prejudecăţi partizane în orice studiu electoral este exagerat pentru că nu reuşeşte să elimine factorii nonpartizani, nonideologici care afectează cantitatea şi tonul ştirilor pe care candidaţii le primesc vis-a-vis de competitorii lor.

Greşeli metodologice pot fi faptul că Democraţii controlau Senatul la momentul studiului sau că eşantionul ziarelor nu este reprezentativ pentru întreaga Americă. Mai este pericolul de a nu lua în calcul contextul şi elementele neprevăzute din fiecare cursă electorală. Organizaţiile care fac bani din studiile de prejudecăţi electorale ar trebui să fie atente la continuitatea măsurătorilor şi instrumentelor pentru a putea compara rezultatele pe termen lung.