Patrulaterul crizelor şi „Marile Reforme“

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

După alegerile parlamentare, am aşteptat să văd cum se întrupează noua putere politică, pentru a putea realiza o evaluare cât mai corectă a situaţiei interne.

Primul gând profesional a fost de a analiza programul de guvernare pentru perioada 2020-2024 al coaliţiei guvernamentale. Acesta este mai degrabă un nou document electoral decât o transpunere ideatică a unei strategii realiste de guvernare. Coaliţia de guvernare şi-a asumat o listă dorinţe lipsite de realism: 6% din PIB pentru Educaţie, 6% din PIB pentru Sănătate, 2% din PIB pentru Apărare ş.a., în condiţiile păstrării actualului sistem de impozitare. Aşa ceva este imposibil! Hiba fundamentală a programului de guvernare este că lista de dorinţe din preajma Crăciunului nu este transformată în priorităţi, iar acestea să fie ierarhizate şi integrate într-un calendar de aplicare, bazat pe resursele anticipate a fi la dispoziţie. Sub aspectul ideilor de modernizare autentică a României programul de guvernare seamănă cu o cutie goală învelită în staniol. Impresia de superficialitate şi improvizaţie este atât de puternică încât chiar liderii coaliţiei de guvernare au abandonat retorica obişnuită a „respectării programului de guvernare”, preferând să-şi construiască mesajele politice în jurul „rezolvării crizei sanitare”. „Lupta cu pandemia” a devenit sloganul la modă, prin care sunt justificate deopotrivă dificultăţi obiective, neputinţa şi nepriceperea.

Prin urmare, dacă dorim să anticipăm ceea ce va urma, ar trebui să înţelegem structura procesului decizional, pe care îl imaginez sub forma unui patrulater. În cele patru colţuri ale construcţiei imaginare se află Preşedintele Republicii, PNL, USR-PLUS, UDMR, iar primul ministru se află la intersecţia acţiunii şi intereselor celorlalţi actori. Fiecare actor politic din cei enumeraţi este obligatoriu pentru existenţa şi funcţionarea coaliţiei de guvernământ.

Guvernarea coaliţiei aflate sub patronajul lui Klaus Iohannis este afectată de o vlăguită legitimitate politică, fiindcă partidele ce o formează nu au câştigat alegerile, iar acest fapt le limitează încrederea şi susţinerea publicului. În ştiinţele politice se discută adesea despre „încrederea de dar” pe care o primesc timp de câteva luni partidele ce câştigă alegerile, însă sondaje recente au indicat faptul că partidele coaliţiei guvernamentale nu beneficiază de o încredere mai mare decât în 6 decembrie 2020. Cu alte cuvinte, coaliţia guvernamentală este privită cu mefienţă de un număr important de cetăţeni, ceea ce îi reduce simţitor spaţiul de acţiune politică într-un cadru democratic.

Principalul actor politic, Klaus Iohannis şi-a risipit în anul 2020 o parte importantă din capitalul de încredere publică, din acest motiv nu mai este privit drept o „comoară” decât de un grup restrâns de fideli din PNL, prin urmare, şi capacitatea sa de influenţă reală se restrânge pas cu pas. Vulnerabilitatea cu adevărat importantă a lui Klaus Iohannis este combinaţia dintre retorica „reformei” şi proverbiala lipsă de mobilitate în acţiune. Nimic cu adevărat important nu poate fi asociat cu Klaus Iohannis în cei şase ani de conducere de până în prezent. A încălcat în mod evident Constituţia prin implicarea în campania electorală, a obţinut un guvern care nu-i este ostil, dar care doar aparent este sub controlul său, cum se va vedea cu ocazia apariţiei primelor tensiuni politice din coaliţia guvernamentală.

PNL are alura PSD-Dragnea, lipsit de ideologie, în care singura regulă respectată şi funcţională este tranzacţionismul. PNL nu este partid centrist, cu dorinţa de a aduce România în Europa secolului XXI, ci un uriaş grup de interese, a cărui preocupare esenţială este capturarea resurselor statului. Asemenea lui Liviu Dragnea, Ludovic Orban s-a înconjurat de o camarilă ce i-a asigurat bunăvoinţa presei prin uriaşe fonduri publice, a cedat toate „bijuteriile coroanei” (ministerele cu resurse) doar pentru a se salva pe sine. Adversarii lui Ludovic Orban nu-i reproşează acestuia eşecul gestiunii economiei şi a crizei sanitare, ci faptul că ministerele cu cele mai importante resurse (care pot acorda contracte către clientela politică!) nu le aparţin. Ca atare, nu trebuie să ne iluzionăm că în gruparea anti-Orban ar fi „mari reformatori” ci, mai degrabă, să fim profund îngrijoraţi de faptul că guvernarea va fi blocată cel puţin până după congresul PNL. Bugetul public, aflat într-o stare jalnică, precum în urmă cu un deceniu, va fi din nou folosit pentru a cumpăra voturi la congresul PNL, nu pentru nevoile societăţii.

În USR-PLUS domneşte o deplină „competiţie camaraderească”, iar miza congresului de unificare este şi stabilirea viitorului candidat în alegerile prezidenţiale. Miniştrii USR-PLUS par a fi dornici să acţioneze „în haită”, pentru a rezista presiunii dinspre PNL, primul ministru şi Klaus Iohannis. Dan Barna pare a-şi pregăti cucerirea congresului de unificare prin folosirea reţetei vechi a „milosteniei guvernamentale”, însă Dacian Cioloş are de partea sa o imagine publică mai bună, precum şi avantajul de a nu pierdut recent o competiţie electorală.

UDMR este actorul cel mai stabil intern al coaliţiei guvernamentale, însă vulnerabilitatea lui Kelemen Hunor este adoptarea poziţiei de locotenent obedient al FIDESZ, ceea ce îi reduce capacitatea de negociere în interiorul coaliţiei, deoarece există percepţia – eronată sau falsă, încă nu ştim – că ar putea fi unul dintre canalele importului de iliberalism în politica guvernului României.

În sfârşit, premierul Florin Vasile Cîţu are de trecut testul maturităţii politice, pentru a dovedi că are abilitatea de a negocia cu parteneri mult mai experimentaţi. Deocamdată, premierul se afişează cu aceeaşi atitudine veleitară din perioada ministeriatului de la Finanţe, care nu are curajul unor decizii tranşante, ci îi place să cumpere timp, în speranţa iluzorie că pot fi controlate crizele prin amânarea apogeului lor. Lipsit de o bază proprie de putere în PNL, vulnerabil în faţa şantajului partidelor din coaliţie, premierul Cîţu trebuie să dea dovada capacităţii de lider al unei ţări aruncate în turbionul unor crize multiple.  

Un semn premonitoriu al crizelor politice viitoare este chiar distribuţia competenţelor în interiorul guvernului, deoarece există Cabinetul Cîţu- Secţiunea PNL, Secţiunea USR-PLUS şi Secţiunea UDMR, rezultând un vehicul instituţional cu mai multe comenzi. Încă ascunsă de ochii opiniei publice se desfăşoară competiţia dintre PNL şi USR-PLUS, dar şi între oamenii lui Dan Barna şi cei ai lui Dacian Cioloş. „Sabotajele amicale” sunt la ordinea zilei în structurile administraţiei publice, între „ai noştri” şi „ai celorlalţi”. „Solidaritatea guvernamentală” este de faţadă, fiind mimată, după cum au arătat-o deja în mai multe rânduri membrii Cabinetului Cîţu.

Dintr-un astfel de dispozitiv al puterii politice nu pot fi aşteptate măsuri curajoase de modernizare a ţării, pentru că ar fi contrare intereselor partidelor guvernamentale. Reforma administrativ-teritorială, atât de necesară pentru a reduce în mod sistematic costurile de administrare a statului, nu are nicio şansă de aplicare în acest ciclu politic. PNL se prezintă tot mai mult drept „partidul primarilor”, deoarece este dezideologizat şi dominat de tranzacţionism, iar reforma administrativ-teritorială pe care şi-ar dori-o UDMR nu va putea fi acceptată de celelalte partide.

Reforma constituţională nu este realist să credem că va fi realizată, deoarece partidele coaliţiei guvernamentale nu au majoritatea parlamentară necesară (2/3 din parlamentari), iar PSD va căuta să blocheze o transformare instituţională care ar intra în conflict cu interesele sale electorale.

Deşi este o temă profund ideologizată, România are în mod autentic nevoie de o schimbare a sistemului fiscal, astfel încât ponderea veniturilor bugetare în PIB să ajungă în următorii ani la cel puţin 35 de procente (faţă de mai puţin de 30 procente cât a fost în ultimii ani). România este „ţara rentierilor fericiţi”, iar pentru a fi diminuat fenomenul de capturare a statului este insesizabilă voinţa politică, a tuturor partidelor. „Guvernarea pe datorie” nu este posibilă la nesfârşit pentru România, iar fanteziile ideologice privind impozitarea minimală se vor confrunta în curând cu realitatea economică.

O altă transformare de sistem, cea a educaţiei, este un alt proiect enunţat lapidar şi „născut-mort”. Ministrul Câmpeanu nu este persoana potrivită pentru a da un mesaj de încredere sistemului educaţional, iar eventualele măsuri bune de modernizare vor fi cu uşurinţă contestate.

În aceste condiţii, deşi sunt necesare, în locul Marilor Reforme coaliţia guvernamentală va purta tot felul de „lupte”: cu pandemia, cu criza economică, cu „legile lui Dragnea” şi, mai ales, cele dintre partidele coaliţiei. Deşi perioada 2021-2023 ar fi fost o excelentă ocazie pentru luarea unor măsuri necesare dar nepopulare, şansele modernizării României sunt mici, din motivele expuse anterior. Cum ar fi putut fi realizate Marile Reforme? Prin constituirea unui guvern de mare coaliţie (PSD-PNL), cu o agendă politică modernizatoare şi cu un prim-ministru care să nu fie preocupat de obţinerea poziţiei de guvernator al BNR sau al unei alte funcţii în România, ci să întreprindă schimbările necesare. Ar fi fost posibil? Da, dacă ne amintim că „Politica este arta posibilului, a realizabilului – arta celui mai bun lucru de realizat” (Otto von Bismarck).  

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite