PDL nu a ştiut să câştige, nu ştie să piardă

Se petrece un fenomen ciudat în politica românească. Sunt în vogă partide politice cu o prestaţie negativă şi dimpotrivă în trend perdant partide cu aport semnificativ pentru ţară. Cazul ultim este cel al PDL. Zică cine ce va vrea, realitatea este că reformele, atâtea câte s-au produs, necesare în vederea aderării şi apoi a integrării noastre în UE sunt datorate în cea mai mare măsură PDL.

Câtă vreme alinierea la UE va fi aprercită ca fiind un pas benefic pentru România, atâta vreme istoriceşte, prestaţia lor va rămâne un dat câştigat. Cum s-ar putea explica, aşadar,  o astfel de contradicţie în percepţia politică actuală?

O primă explicaţie ar consta în faptul că reformele adoptate, ele însele dificile pe fondul unor schimbări în sistem, s-au produs într-o perioadă de criză gravă. Efectele inerent costisitoare, reale, concrete, imediate asupra păturilor nevoiaşe au cântărit mai mult decât semnificaţia lor în perspectivă istorică.

Sacrificiile greu de suportat s-au lăsat tot atât de greu de acceptat. Conştienţi de consecinţe, liderii PDL s-au declarat dispuşi să le suporte în contrapartida pierderii de imagine.

Nu mai puţin, n-au ştiut să-şi vândă marfa cum se spune. Semnificaţia precum şi efectele previzibil benefice în perspectivă ale reformelor nu se impuneau de la sine. Ele trebuiau amănunţit şi temeinic explicate. Într-un anume fel populaţia trebuia consultată asupra lor în cadrul unui dialog permanent, ceea ce nu s-a făcut.

Dimpotrivă, s-au lăsat cu uşurinţă vinovată pradă războiului mediatic iniţiat de puternicele forţe ostile reformelor, aveau puterea economică, dispuneau de facilităţile formal-administrative pentru implementarea mijloacelor mediatice de contracarare. Aşa, psihoza antireformă indusă populaţiei la câmp deschis s-a dovedit mai puternică şi a învins.

Dar odată ajuns în opoziţie, PDL nu ştie nici să piardă. A intrat într-o veritabilă panică, în degringoladă. Pot fi mai multe explicaţii.

Prima, că nu ştiu să joace ca partid de opoziţie. În loc de solidaritate şi viziune unitară pe o strategie bine articulată de contracarare a gravelor greşeli ale actualei puteri, îşi irosesc forţele în lupte intestine.

N-au credinţa vizionară fundată pe o doctrină bine conturată în jurul căreia să facă zid, căreia să se dedice, în numele căreia să accepte  sacrificii. Aşa se explică gesturi precum cel al lui Frunzăverde, mai nou al lui Stănişoară şi atâtor alţii ca ei. Mirajul puterii, beneficiile puterii, sunt mai puternice decât principiile. Astfel, sunt supuşi cu uşurinţă fărâmiţării.

Lipsa unei personalităţi puternice în jurul căreia să-şi strângă rândurile, să le insufle încredere şi speranţe, îşi spune la rândul său cuvântul.

O tactică greşită - dacă o raportăm la condiţiile luptei politice actuale - în organizare şi gestiune internă contribuie de asemenea la derapaje. În perspectiva apropiatului congres naţional, se impunea renunţarea la alegerea forurilor de conducere pe moţiuni. Acestea presupun ruperea rândurilor, regrupări pe idei, pe simpatii, ba chiar acuze şi jigniri reciproce, specifice, din nefericire, bătăliilor electorale.

De asta aveau nevoie acum, în loc de unitate şi solidaritate? Dimpotrivă, la nivelul întregului partid era necesară elaborarea unei strategii unitare, bazată pe valori perene, pe soluţii reale, concrete, susţinute cu vigoare de două-trei personalităţi dintre cele mai credibile, din care una să fie aleasă în final conducătoare, iar ceilalţi să facă zid monolitic în jurul ei.

Aşa, ce să spună spre pildă cei din jurul Monicăi Macovei, că cei din jurul lui Blaga sau Udrea nu sunt oameni de onoare şi principii sau că soluţiile preconizate în moţiuni sunt criticabile de o parte sau de alta?

Nu-şi dau seama de impactul profund negativ în opinia publică a unei regrupări şi certuri electorale în sânul aceluiaşi partid? Ineluctabil, va câştiga doar o moţiune, se vor impune cu precădere susţinătorii ei, teren astfel gata pregătit pentru ca ceilalţi să dea bir cu fugiţii spre alte zări ale puterii.

De asta să aibă nevoie acum?