Pentru o ideologie a Statului Român

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Am ajuns în secolul 21, în care România, ca stat membru al UE şi NATO, este în faţa unei şanse istorice – aceea de a-şi consolida instituţiile la un nivel comparabil cu statele puternice din UE şi, implicit, să ofere servicii la un nivel calitativ comparabil cu cele din Vest.

Exista cateva domenii in care performanta institutiilor Statului roman incepe treptat sa rivalizeze, real, cu cele occidentale (ordine publica, aparare, chiar justitie), dar drumul pana la afirmarea Statului ca institutie eficienta este enorm de lung.

Ani de zile, clasa politica a stat in calea acestei afirmari, din diverse motive, pe care le enumar pe scurt, mai jos. Acum, aceeasi clasa politica are sansa de a-si spala pacatele ultimilor 20-25 de ani, sustinand o linie care sa duca la cedarea unei parti din propria putere (castigata in perioada de tranzitie), in beneficiul mai larg al consolidarii increderii in Stat. Pana acum, clasa politica a facut reforme doar cu forta (presati din exterior sau fiind fortati sa isi ia mana de pe zone pe care le dorea controlate total). Va continua acest drum al reformelor si in viitor?

Iată, pe scurt, o istorie sintetică a momentelor cheie ale afirmarii Statului român, după Revoluţia din 1989:

1. Momentul Zero al Statului modern roman – dupa Revolutie, cand in Romania s-a nascut disputa intre ideologia “prin noi insine”, a tehnocratiei industriale si a elitelor post-comuniste, care isi doreau reformarea Statului in mod treptat astfel incat sa permita aparitia unei “burghezii” autohtone, si respectiv ideologia “statului minimal”, care propavaduia binefacerile unei reforme derulate strict in favoarea capitalului extern si cu limitarea Statului doar la un rol de baza (ordine publica, justitie si aparare, fara stat social, fara rol activ in economie); in acei primi ani, discursul pro-statal a fost mereu acoperit de revolta fata de Statul comunist – singurul reper in ochii tuturor la acea vreme. Au fost anii in care Statul a fost fortat sa cedeze putere spre societate, iar noile partide formate au simtit ca singurul lor tel este sa isi consolideze pozitia tocmai in raport cu un Stat care trebuia subordonat, limitat si inhibat.

2. Anii 90 – cei in care au fost Statul minimal promovat de discursul neoliberal a fost frana care a impiedicat reformarea reala a Statului si in care singura strategie acceptata a fost cea a privatizarii si scaderii extinse a puterii si influentei aparatului de stat. Statul, institutiile de baza, erau inca controlate major de generatia formata in comunism si care osclia intre cele doua strategii de mai sus. Un rol fundamental l-a avut transformarea treptata a elitelor tehnocratiei industriale intr-un fel de “burghezie” autohtona (precursori ai capitalistilor romani autentici, sau al actualilor “baroni” de orice tip), cei care au reusit sa influenteze constant politicile de reforma, dar care n-au stiut sa construiasca un rol public al Statului, sa ii contureze o ideologie, un sens, repere autentice. Puterea politica a generat reforme politice si economice, iar transferul de proprietate dinspre Stat spre privat a fost linia principala pe care au urmat-o, cu ritmuri diferite, toate partidele. Efectul? Statul, ca ansamblu institutional, si-a pierdut tot mai mult, in ochii romanilor, sansa de a fi perceput ca ceva pozitiv, chiar si dupa ce reformele politice si economice au fost realizate.

3. Anii 2000 - in care tranzitia economica se va fi incheiat in mare masura si in care noile generatii ajunse in pozitii cheie au avut in fata oportunitatea unui nou proiect – cel al afirmarii unui Stat de tip occidental. Vorbim de un Stat mai curatat de trecutul comunist, care a incercat sa isi genereze propriile reforme si sa isi declanseze propriile schimbari interne, menite a aduce aparatul de stat in lumea democratiei si economiei de piata. Au fost anii in care tentativa acapararii Statului de catre grupuri de interese economice si politice a fost cea mai intensa si in care rezistenta Statului in cateva zone cheie s-a datorat unui grup restrans de oameni care au incercat, de la un moment dat, sa elibereze de influenta politica Justitia, serviciile, zona de siguranta nationala. Au fost anii in care, pentru prima data dupa Revolutie, au inceput sa se transmita public mesaje despre nevoia unui Stat puternic, capabil nu doar sa isi protejeze cetatenii, dar si sa le ofere servicii publice comparabile cu cele occidentale, in contextul apropierii de UE si NATO. Insa, fiindca Statul a cazut mereu la mijloc in disputele politice si publice intre putere si opozitie, acest tip de mesaj a fost destul de des trecut in plan secund.

4. Perioada de dupa 2010 – incepe cu tot mai clara lupta de independenta politica a structurilor de putere din Statul roman (atat in servicii – tot mai profesionalizate de o conducere care, inspirat numite de fost presedinte, cat si in justitie, dar si in structuri esentiale in apararea nationala). Initial, aceasta lupta pentru independenta s-a desfasurat tot sub stindard politic (si aici este, de fapt, esecul fostului presedinte Basescu, care putea sa dea consistenta mai rapid acestei actiuni daca n-ar fi incercat, constant, sa isi aroge merite politice si, in acelasi timp, sa dea impresia ca foloseste aceste institutii in folos politic).

5. Momentul de cotitura, care a permis ca aceasta batalie pentru independenta sa isi produca, cu adevarat, efectele, a fost acela in care monopolul puternii politice (detinut de Traian Basescu) a fost spart de venirea la putere a USL. Noul guvern, desi avea posibilitatea sa incerce acapararea controlului politic pe institutiile Statului, a evitat sa faca acest lucru. Iar asta a dus (in justitie, in servicii, in zona procurorilor etc) la o sansa rara – aceea de a-si afirma eficienta, fara frica unei presiuni politice excesive. Anii 2013 si 2014 sunt cei in care justitia s-a miscat cel mai mult, cu rezultate spectaculoase (consemnate si in plan extern), in care independenta CCR s-a afirmat, de asemenea, cel mai mult (initial, contra guvernului Ponta, dar dupa cum vedem si in prezent, in raport cu mai toate institutiile statului), si in care structurile de securitate (serviciile) au primit cea mai mare confirmare a eficientei si capacitatii lor in plan extern (obtinand roluri cheie in ansamblul NATO pe temele sensibile la nivel regional). A fost perioada in care, spre deosebire de alti ani, factorul politic a contribuit la intarirea Statului atat prin evitarea manifestarii unei politizari excesive, cat si prin promovarea unui discurs public care sustinea necesitatea intaririi Statului (ca institutie puternica, in tara si in regiune, cu structuri tot mai bine finantate, capabile sa asigure tarii atat ordine publica, cat si independenta energetica, rol regional si chiar functii sociale solide post-criza).

6. Post alegeri prezidentiale – drumul Statului Roman spre profesionalizare si consolidare este periclitat de trei pericole majore: (1) echilibrul politic – existenta acestuia in anii coabitarii Basescu-Ponta au fost utili Statului, dar progresele inregistrate in acesti ani pot fi pierdute daca actualul echilibru Iohannis-Ponta este spart; echilibrul puterii este un factor care ajuta afirmarea Statului, iar monopolizarea puterii intr-o singura mana face ca sistemul sa fie mult mai predispus la subordonare politica (nu sunt esentiale numele, ci faptul ca ele reprezinta grupuri politice distincte, diferite, cu legitimitati diferite); (2) numirea in zona serviciilor a unor noi directori cu clara influenta politica (PNL sau PSD) ar fi o miscare care ar testa functionarea profesionista a acestor sisteme; o formula in care s-ar alege profesionisti dintr-un sistem clar reformat si modernizat ofera mult mai multe garantii ca aceste sisteme isi vor continua traiectoria pozitiva; (3) oprirea profesionalizarii Statului doar la aceste servicii de baza – exista riscul ca, in acesti ani, clasa politica sa simta ca profesionalizarea Statului ii ia prea mult din putere si din potentialul de negociere si sa refuze extinderea acestui mecanism si spre alte zone ale serviciilor publice (ex: zone cheie ale statului social, precum sanatatea si educatia). Daca reformele sistemelor de putere s-au realizat cu sprijin extern si, mai ales, cu vointa unor oameni cheie din interiorul acestor sisteme, profitand si de existenta unei balante de putere – profesionalizarea altor zone cheie ale statului social presupune mult mai multe eforturi, in conditiile in care presiunea externa la aceste capitole este mult mai mica, iar numarul oamenilor cheie din aceste sisteme dispusi sa lupte cu politizarea – mult mai redus.

Cum se poate continua profesionalizarea Statului si stimularea retragerii clasei politice strict la ceea ce teoria democratica cere (zona decidentilor politici, in legislativ si in varful sistemelor executive centrale si locale, cu un control extins asupra sa din partea societatii civile)? Aparent simplu, dar in realitate prin mecanisme care n-au existat in ultimii 25 de ani si care n-au fost sustinute de structurile de putere mai niciodata – este vorba de promovarea unui curent pro-Statal, a unei ideologii a Statului puternic, profesionist si eficient, care sa permita cresterea increderii in institutii si servicii publice si care, pe cale de consecinta, sa permita cresterea bugetului Statului ca pondere din PIB ca urmare a dorintei legitime a societatii de a delega Statul cu un rol social activ.

Vorbim de mai multi bani pentru educatie si sanatate, dar romanii n-au inca suficienta incredere sa plateasca taxe mai mari pentru aceste domenii, stiind ca ele sunt controlate si dominate pe criterii politice si nu profesionale. Vorbim de nevoia unor investitii mai mari in infrastructura, dar protestam de cate ori institutiile statului, in care nu avem suficienta incredere, ne cer contributii financiare mai mari, comparabile proportionale cu cele occidentale.

Este, aparent, un cerc vicios – nu avem incredere in Stat, deci nu suntem dispusi sa ii cedam mai mult din averea noastra (asa cum se intampla in Occident), iar fara bani este greu sa dai servicii bune care ofera motive de incredere. Acest cerc vicios a fost spart, in peste 10 ani de zile de reforme interne, in zona serviciilor si, mai nou, a justitiei. Aceste reforme interne dau, azi, mai multa incredere si, implicit, legitimitatea de a solicita bugete mai mari pe aceste domenii. Un proces similar poate fi stimulat si in zone cheie pentru statul social, doar daca va exista un efort conjugat al clasei politice si al institutiilor care deja au succes. Capul de pod construit de aceste institutii poate fi baza de la care se poate construi un Stat mai puternic, cu adevarat, in viitor. Urmatorii 5-10 ani sunt fundamentali din acest punct de vedere. Un esec ar putea insemna limitarea afirmarii Statului roman la nivelul actual – util pentru o tara in curs de dezvoltare, dar niciodata suficient pentru o tara care aspira la un standard de viata occidental. 

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite