Perpetua amnistia sau nefasta reîntoarcere la „PSD a câştigat alegerile”

Două zile până la debutul campaniei şi o lună până la alegeri. În condica derapajelor care se vor plăti la vot (prin transfer în contul PSD) s-au semnat deja doi reprezentanţi ai partidelor care provoacă establishmentul din Parlament - USR şi PNL. Clotilde Armand a anunţat că vrea un referendum pe tema căsătoriilor între persoane de acelaşi sex, iar Leon Dănăilă a spus că femeile nu au acel je ne sais quoi pentru performanţă în chirurgie.

Ambele partide şi-au asumat rolul de challenger vizavi de actuala poziţie de hegemon pe care PSD o deţine în Parlament – cu ALDE ţinut grămăjoară la subsuoară. Prin urmare, atunci când vrei să schimbi sistemul, trebuie să îţi asumi o reprezentare corectă a categoriilor de electorat care îşi doresc schimbarea şi, de asemenea, faptul că sistemul reacţie – contrareacţie funcţionează mult mai agresiv în cazul tău. Cu alte cuvinte, un votant PSD get-beget nu a fost lovit foarte puternic de şocul legilor populiste trecute în ultimele săptămâni prin Parlament de Liviu Dragnea & Co. Pe de altă parte, bazinul de votanţi PNL – cu un ataşament mult mai fragil faţă de partid, pentru că acesta din urmă nu a avut poziţionări la fel de clare ca PSD pe teme de larg interes – este mult mai sensibil la fluctuaţiile din interiorul partidului. În aceeaşi măsură, sau cu atât mai mult, adepţii USR au fost atraşi ca un magnet înspre curentul hippie/down-with-the-system, însă la fel de uşor se pot desprinde de acesta. Am putea spune că acest partid a încercat să fie unul de tip catch-al-party, pentru că nu a avut poziţionări ideologice clare şi nici nu a cochetat cu un anume tip de electorat, încercând să atragă o parte cât mai largă a electoratului supărat pe sistem, care vrea altceva. În aceste condiţii, nu este de mirare că pe cât de greu de sedus au fost unii votanţi, pe-atât sunt de uşor iritabili.

Faptul că una dintre candidatele cheie ale USR, Clotilde Armand, a declarat că îşi doreşte un referendum pentru tranşarea discuţiei legate de căsătoriile între persoanele de acelaşi sex – dar nu oricum, ci prin lege – arată o lacună democratică gravă, dar şi o ignoranţă cu privire la propriii alegători. Este chestionabilă ideea cu privire la stabilirea unei probleme legate de drepturilor omului printr-un referendum popular. Vorbim despre drepturile unor minorităţi, care în mod normal sunt suprimate de majoritate. În fine, ideea este ridicolă. Apoi, candidatul-fanion al PNL, medicul Leon Dănăilă, al doilea nume după Cioloş cu rolul de „cârlig electoral” al liberalilor, a exclus meritele deosebite ale femeilor în neurochirurgie pentru că… le lipseşte ceva. Inefabilul feminin şi patriarho-centrismul. Să amintim, aşa cum bine nota într-un comentariu legat de subiect, doar exemplul unei femei care a rămas în istorie, printre multe altele, pentru faptul că a fost prima câştigătoare de Nobel care a luat de două ori acest premiu – pentru fizică, apoi pentru chimie. Este vorba de Marie Curie. În fine, după ce preşedinta partidului a susţinut intrarea femeilor în politică şi stabilirea unui prag minim de 30% pentru a facilita accesul acestora în această lume a bărbaţilor, această poziţionare vine ca un bobârnac dat credulilor care au îndrăznit să spere că ne aliniem ţărilor cu o cultură a feminismului puternic ancorată (şi) în politic.

Acest tip de conservatorism pare să încolţească în discursurile tot mai multor candidaţi la parlamentare, iar contururile ideologice au devenit nişte pojghiţe fragile de care mai stau lipite doar culorile, ca simboluri, care ne amintesc cine e de dreapta şi cine de stânga.

Fareed Zakaria, apreciat atât în lumea academică, cât şi în media, a scris recent un amplu articol dedicat populismului care ia amploare în SUA şi în Europa, explicând siajul dintre două tendinţe care au dus la creşterea curentului populist: 1. cea a tinerilor (preponderant, dar nu doar) care îmbrăţişează, în formularea opţiunilor politice, idei post-materialiste (sex, rasă, mediu) în defavoarea celor economice, apoi 2. cea a partidelor şi liderilor care se adresează acestora. Sigur, în contrapondere îi găsim pe cei care nu vor să piardă cadrul socio-cultural determinant şi care aleg lideri şi partide care promit menţinerea acestui cadru. Este vorba de conservatori. Nu este greu de ghicit care este partidul depozitar al acestor din urmă idei. De fapt, chiar este tot mai greu de ghicit! Acest tip de conservatorism pare să încolţească în discursurile tot mai multor candidaţi la parlamentare, iar contururile ideologice au devenit nişte pojghiţe fragile de care mai stau lipite doar culorile, ca simboluri, care ne amintesc cine e de dreapta şi cine de stânga.

Să ne amintim ce s-a întâmplat la alegerile locale. Multe voci spuneau, după eşecul PNL în găsirea unui candidat pentru funcţia de primar al Capitalei, că este suficient ca PSD să nu comită nicio gafă pentru a câştiga. Ne putem imagina cum arătau siestele – pardon, şedinţele – la care participau Orlando, Bănicioiu şi Dragnea, care nu făceau altceva decât să numere derapajele adversarilor şi să-şi mai pilească niţel discursurile post-alegeri. Ei bine, cumva, deşi curentul anti-PSD pare să prindă având înainte de fiecare tur de alegeri, ca într-o ofensivă perfectă, efectul este anulat de auto-faultarea partidelor care contestă poziţia PSD. Într-un mod bizar, lovitura de graţie este în cele din urmă dată alegătorilor, care par să rămână blocaţi într-o breşă temporală ca cea în care a căzut Benedict Cumberbatch în Dr. Strange. Părem a fi blestemaţi să asistăm la repetarea aceluiaşi rezultat, ca o nefastă reîntoarcere la tartorul bugetului public de după 1990. Sigur, de multe ori chiar în tandem cu un partid care acum se vrea challenger, şi-anume PNL. Liviu Dragnea, stai liniştit, peisajul alternativelor reale e monoton, iar greşelile adversarilor tăi ne-au împărţit deja penitenţa în ce te priveşte: perpetua oblivio et amnistia.