Perplexitatea unora în faţa istoriei care se petrece

Fac parte, încă, din categoria tinerilor de clasă mijlocie care priveşte cu perplexitate la scena politico-socială a României şi nu înţelege mai nimic. Şi asta în timp ce istoria se petrece chiar în faţa ochilor noştri, în faţa sentimentului înceţoşat de neputinţă fiindcă doar nu ne vine a crede.

De mult nu am mai privit la scena publică românească cu sentimentul unei cinematografii americane de categorie B. Dacă nu aţi făcut-o deja, încercaţi acum să vă imaginaţi situaţia zilelor noastre mioritice ca pe un film în care nu cunoaşteţi personajele: politicieni fugari urmăriţi internaţional după o urmărire cu două sute de kilometri la oră, condamnaţi penali jucând în sfori paiaţe-premieri şi rânjind cu gândul la puterea absolută, şeful securităţii interne la o bere în Toscana cu un personaj care făcea aproape singur afaceri cu informaţii şi tehnologie, şeful procurorilor care a furat intelectual „doar sub zece la sută” din munca altora, sute de aleşi ai poporului care stau drepţi şi perplecşi la ordinul celui care le-a semnat prezenţa acolo. Dacă aş scrie un astfel de scenariu nu mi l-ar publica nimeni, nu-i aşa? E prea trasă de păr...

Eforturile de menţinere a unei obiectivităţi profesioniste pentru a putea analiza fenomenele şi mişcările politice se prăbuşesc flasce în faţa unei realităţi care nu are legătură cu noi. La început părea că politicienii îşi fac de cap. Apoi, a început să pară că organele de forţă ale Statului îi manevrează pe politicieni, iar ele, organele păreau direcţionate de serviciile secrete. Tot privind a început să pară că serviciile se bat între ele pentru putere. Apoi au venit unii şi ne-au spus că „străinii” ne manevrează pe toţi. Şi au câştigat fiindcă au părut singurii coerenţi. De altfel, erau şi singurii pe piaţă (opoziţia se certa la uşi cu copiii care nu deschideau la hoţi). Ce poţi să mai comentezi coerent la toate astea?

„Ştii ce o să fac? O să mă retrag în bula mea de sticlă cu prieteni la fel ca mine, o să îmi văd de serviciu şi o să fac grătar în week-end. O să vorbesc despre Discovery şi descoperiri din străinătate şi o să mă întreb constant de ce nu am plecat din ţară”.

Sunt cuvintele sau gândurile unui prieten IT-st, tânăr, cu nevastă doctor în ştiinţe (pe bune!) şi o fetiţă blondă. Genul care ar ieşi în stradă pentru Roşia Montană, Vinerea Neagră, Micky Mouse şi alte personaje imaginare dintr-o realitate virtuală. Acum, când îl loveşte în faţă Bollywood de Dâmboviţa, se blochează ca un procesor supraîncărcat cu informaţii contradictorii.

Între timp tot mai mulţi se întreabă ce se petrece. Şi aşteaptă... aşteaptă să îşi dea restart. Între timp, istoria se petrece.

Va urma...