Pierzători cu zâmbetul pe buze

Ce-am câştigat în aceşti ani, cel puţin teoretic, este statutul de ţară membră UE şi NATO. Fapt de care ştim să profităm cât putem, după priceperea, ştiinţa sau buna credinţa fiecăreia dintre formulele de guvernare care s-au succedat până acum.

Cam puţin, cam schiopătat şi, în orice caz, fără să fi reuşit să scoatem din visteria europeană, aşa cum au facut-o toţi ceilalţi, banii care stau acolo pe numele nostru. Dar despre asta am tot vorbit.

Despre ce-am, n-am vorbit? Despre ce-am pierdut cu nonşalanţă şi cu zâmbetul pe buze în aceşti 23 de ani de nebunie dezorganizată.

Am pierdut, şi tare mi-e teamă că definitiv sau cu perspective de recuperare îndepărtate şi incerte, spaţii enorme în care, înainte de Revoluţie, eram implantaţi ca exportatori recunoscuţi, acceptaţi şi chiar cu tradiţie de mărfuri diverse, echipamente, tehnologie şi competenţă.

Am crezut în mod greşit că noua relaţie europeană pe care o desenam politic avea să se constitue automat într-un fel de panaceu economic absolut şi instantaneu, suplinind relaţiile de până atunci cu spaţiul rus, cu Orientul Apropiat, Maghrebul, Africa Neagră, China şi, în mai mică măsură, America de Sud.

Policienii noştri nu au înţeles (sau au avut poate şi alte motive, mult mai lumeşti) că ţările care aveau să ne devină noi parteneri politici, dincolo de fermecătorul discurs democratic, nu aveau niciodată, de dragul României, să-şi abandoneze propria logică economică.

Cea care i-a trimis la vânătoare în noile spaţii lăsate vacante de căderea Cortinei de Fier, profitând la maximum posibil de vacumuul de putere şi cel legislativ pentru a realiza profituri mirobolante şi a le repatria în totala impunitate. S-a jucat pe logica "primul sosit, primul servit", fiecare dintre cei mari solicitând o parte cit mai consistenta de tort in schimbul sustinerii ambitiilor politice romanesti.

Nici asta nu era nimic nou sub soare. Ceea ce însă nu credeau nici ei a fost că România va decide retragerea de pe multe dintre spaţiile economice strategice ale lumii, transformându-se peste noapte doar în consumator, din ce în ce mai dependent de importuri pe măsura în care se dizolvau în neant, cu o viteză colosală, "fiarele vechi" ale industriei româneşti.

Cele mai multe chiar şi vândute ca fier vechi, atentat reuşit la siguranţa noastră naţională şi care ne-a adus în starea de semi-colaps de acum.

Mai mult, după ce am tăiat relaţiile comerciale pe pieţe în care eram câteodată exportatori majori pe unele segmente (vezi Africa Neagră, spre exemplu), am decis, stupefiant, să ne închidem şi ambasadele sau să le reducem la un minimum care le face strict decorative.

Avem acum, pentru a ne reprezenta interesele în şapte sau opt ţări majore din cornul Africii, cele care stau pe resurse colosale şi sunt în căutare de parteneriate, o singură misiune diplomatică cu trei persoane, cu tot cu ambasadorul!

Redescoperim acum, uluiţi, chiar dacă suntem membri UE de ceva anişori, că există reuniuni la nivel înalt, aceste Summit-uri de cooperare cu America Latină, dar mai sunt şi cu Africa, cu China, cu Asia. De ce oare n-am aflat asta decât acum?

Ne concentrăm energiile naţionale pe o uriaşă şi absolut sterilă bătălie de orgolii politice sub-minore şi exacerbate de faptul că stau şi roiesc într-o galeată mică şi nebăgată în seamă de nimeni decât dacă, dintr-un motiv oarecare, vine să stea în drumul cuiva sau vărsatul de lături româneşti foloseşte cumva într-o demonstraţie externă.

Între timp, în toate spaţiile în care noi nu mai existăm programatic roiesc grupurile de investitori propulsate agresiv şi constant de diplomaţia ţărilor lor care au simţit că ne aflăm într-unul dintre momentele în care se reconfigurează topografia zonelor de influenţă.

Treziţi-vă, doamnelor şi domnilor politicieni, căci deja e târziu şi am pierdut dincolo de limita de credit acceptabilă! Credeţi ca este absolut imposibil să cerem clasei politice româneşti, lăsând la o parte disensiunile şi ura, să definească un program unitar de reprezentare externă a intereselor economice strategice ale României?