Pile, piluţe, „pretenii”. Şi ceva ce n-a văzut America

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Citesc despre o doamnă. Citesc şi, pentru câteva secunde, încep să m-amăgesc. Mă păcălesc că românii sunt minunaţi. Că nu suntem chiar pierduţi. Că, uite, cât e să cucerim noi lumea! S-o cucerim frumos, decent, cu minte şi cu muncă.

Doamna Rada Mihalcea, căci despre ea citesc, nu e „dottore”, dar are două doctorate luate prin şcoli îndepărtate. Predă la Universitatea din Michigan şi a primit multe distincţii. Multe şi, mai ales, de la străini. Are 40 de ani şi, aproape de jumătate de viaţă, a plecat în SUA. Nu prea demult, în 2010, a fost inclusă în top 100 cercetători în domeniul inteligenţei artificiale din State. I-a strâns mâna Obama şi i-a urat succes.

Şi trec secundele. Mă-ntorc, şocant de brusc, la gândurile mele. La gândurile acelea de care parcă n-o să mai scap niciodată. Şi iar citesc. De data asta, lipsită de speranţă, cu furie, cu grabă. C-o grabă de parcă aş putea să şterg aşa realitatea. Citesc şi parcă toate cuvintele mi se învârtesc ca o morişcă nebună-n cap. E despre alţi români. Despre mulţi, prea mulţi alţi români.

Un băieţaş-clovn şi penal de la malul mării înjură procurorii. Îi înjură de mamă. Îi înjură cu f…, cu c…. Înjură cum vrea el. Poporul e exaltat! Aplaudă! Ce tare e băiatul, cum le zice băiatul! Cât de bine ştie băiatul cum merg lucrurile în ţara asta şi, mai ales, cum trebuie să meargă mai departe! Ştie Mazăre bine! E băiat bun, ne zice ce să facem ca nu cumva să ajungem să „suferim” ca el. Să ne ridice mascaţii, Doamne ferească!, chiar de la masă. Să ne ridice de parcă poporul ăsta care aplaudă aiurea, poporul ăsta spălat pe creier de toate ecranele stupid îngălbenite, poporul ăsta îndobitocit, înfometat şi jefuit ar fi furat cot la cot cu toţi mafioţii, cu toţi păpuşarii, cu toate slugile lor de partid, care au ajuns să îl conducă. Dar noi aplaudăm şi luăm aminte de la băiat! „De asta trebuie să-l votăm pe Ponta, ca noi care mai stăm pe aici liberi, neliberi, să trăim într-o ţară normală“. Da, chiar aşa, foarte normală!

Citesc. Şi tot cu nervi, şi tot în grabă. E despre un alt român. A suferit mult omul. E bătrân, e la congresul „roşu” de la Alba Iulia şi, gata!, s-a săturat. Ne spune clar ce trebuia făcut în ţara asta! Dictatorul trebuia „suspendat de 20 de ori şi omorât că a distrus ţara. Mai rău ca Stalin a fost, cizma lui Hitler”. Şi omul e sigur că are dreptate. În mintea lui, în lumea lui paralelă cu oricare lume mi-aş putea eu imagina, el are dreptate. Ce mai contează că ţara asta a simţit până în măduva oaselor urile celor doi criminali care au nenorocit o lume? Ce mai contează istoria? Ce mai contează ce spun şocaţi şi, mai ales, jigniţi străinii, care ne amintesc acum, ca ultimilor oameni, ce-a fost Holocaustul. Nu mai contează! Noi vrem să moară, noi vrem să îl ucidem, noi vrem să plece dictatorul!   

Şi mă opresc din citit. Mă gândesc cum a ajuns poporul ăsta aici? Cum am ajuns atât de jos? Mă cuprinde ura şi-mi amintesc de toate hoţiile baronilor, de toate jafurile lor, de toţi politrucii şi slugile lor înfipte în toate, în absolut toate fotoliile plătite din banii mei şi-ai tăi. Îmi amintesc de zâmbetul de comunist sinistru al lui Iliescu, îmi amintesc cum ne-a salvat el ţara. Cum ne-a scăpat şi el de-un dictator! Îmi amintesc cum am crezut ca proştii în Constantinescu şi-n ai lui 15.000 de specialişti. Îmi amintesc şi de salvarea, ah!, de salvarea care a urmat! Cu-n preşedinte-jucător, cu toate elenele trecute de la vuitoane la cratiţă sau microfoane şi iar la vuitoane. Îmi amintesc şi de „Ciocu’ mic, acum noi suntem la putere!”. Îmi amintesc de lovituri de stat, de suspendări care ne-au tot târât în mizeria lor, în orgoliile lor, în lupta lor pentru putere şi bani. Îmi amintesc de tot, de tot ce-a fost şi încă nu-nţeleg. Nu înţeleg cum de-am ajuns aici.

Şi iar citesc. Citesc că toţi elevii din clasele I şi a II-a din România vor începe, luni, şcoala degeaba. Nimeni, nici măcar unul dintre politrucii ăştia care ne umplu zilnic sufletele cu ură, niciul dintre cei care ne vorbesc în fiecare zi de dragostea de neam şi patrie, niciunul dintre domnii ăştia care defilează prin vieţile noastre cu promisiuni întotdeauna mincinoase nu s-a sinchisit să facă rost de manuale. Să-nceapă bine şcoala şi miile de copii pe care, peste vreo 12 ani, îi vom numi cu toţii, hlizindu-ne în gura mare, o generaţie de rataţi.

Citesc. Şi înţeleg.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite