Plagiatul lui Ponta: decizia ICCJ poate schimba soarta României

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Pot vedea deja reacţiile celor care citesc acest titlu. Mulţi vor fi cei care vor pufni în râs, catalogând autorul la cei „duşi cu pluta”, identificând afirmaţia cu o declaraţie sforăitoare de tip politician. Aceştia sunt neîncrezătorii, cei care nu cred în veridicitatea intenţiei din spatele afirmaţiei.

Au dreptate din punctul de referinţă unde se află, întrucât regula de aur în spaţiul public românesc este de ceva vreme să rosteşti cât mai multe cuvinte mari fără acoperire. Această categorie de reacţie ar fi a celor care nu mai au încredere în declaraţii şi bine fac! Au înţeles că de fapt realitatea media este doar un pixel din mulţii prezenţi pe ecran, o frântură de realitate, de cele mai multe ori deformată şi aceasta. Ce pierd din vedere este faptul că uneori, „once upon a time”, cum zice filmul, există voci care spun exact ce gândesc, iar ce gândesc corespunde exact cu ceea ce vor, fără agende ascunse. Iar ceea ce vor este la fel de bun şi pentru ceilalţi din jurul lor, inclusiv cei care nu cred.

Alţii vor spune că indiferent de ce se va decide pe 17 Martie la ICCJ, nimic nu se va schimba în ţara asta, întrucât toţi cei ajunşi în funcţii cheie sunt întrucâtva mână în mână şi că în cele din urmă doar o infimă parte dintre hoţi a plătit pentru nelegiuirea de 24 de ani încoace. Şi ei au dreptate, dar tot parţial. Aceştia sunt resemnaţii, cei care ştiu şi cred ce se afirmă în propoziţie, dar au ajuns în punctul în care nu mai cred în poveşti cu zâne. Ca urmare, toate poveştile despre trecut conţin strigoi iar cele despre viitor fantome şi zombi. Ce uită este că de cele mai multe ori poveştile sunt doar plăsmuiri despre trecut şi viitor. Poveştile despre prezent se numesc manipulări, dar asta e o categorie aparte de ficţiune.

Există şi cei care la citirea titlului vor avea în mod spontan o reacţie instinctivă de optimism. Aceştia sunt idealiştii. Ei nu au dreptate ori ba, fiindcă atunci când crezi, crezi indiferent dacă va fi sau nu va fi, dacă există sau nu există (şanse). Ei sunt catalogaţi de semenii lor fie naivi, fie neinformaţi. Nu ştiu care este realitatea perceptuală despre aceşti optimişti cronici, dar ştiu sigur care este rolul lor în istorie.

Idealiştii (informaţi sau nu) au fost totdeauna locomotivele istoriei, fie că s-au numit de-a lungul timpului creştini, filozofi, oameni de ştiinţă sau simpli neadecvaţi timpului lor.

Riscul lor major este acela de a crede în cai verzi pe pereţi, creând o realitate virtuală care n-are ancoră în realitate, nici în tradiţie, devenind în cele din urmă fanatici, gen deviantul Torquemada,  paranoicul Robespierre, demolatorul metodic Lenin, precum şi o altă listă de câteva milioane. Probabil că cel mai pedepsit păcat în istorie a fost cel  definit ca „delict de opinie”. Ideile imuabile şi corespondenţa lor faptică sunt ireconciliabile. Limita dintre bine şi rău este invalidată de graniţa dintre sfera ideilor şi transpunerea lor  în practică. Un exemplu vechi este cucuta din pocalul lui Socrate, cel mai recent exemplu este curentul post-ideologic şi reformismul (văzut ca “evoluţie” de amorul artei, ceea ce şi este din punctul meu de vedere). Nu căutaţi similarităţi între exemple, le vor căuta alţii peste 500 de ani!

Mai există un tip de reacţie,  al celor care simt că primul comentariu relevant pe subiect ar fi o înjurătură neaoşă, o etichetă lipită pe frunte (eventual cu scuipat) ori o generalizare deosebit de pertinentă. Aceştia sunt ignoranţii, uneori definiţi canalii (cei interesaţi), alteori definiţi săraci cu duhul. Nu le dedic nici un fel de reacţie, deşi sunt, din nefericire pentru ei, o categorie consistentă.  Vreau doar să observ, generic, faptul că băşcălia nu e umor,  iar argumentele sunt de regulă bazate pe logică. Cel mai recent exemplu de băşcălioşi ilogici  poate demonstra inclusiv faptul că singurul dezastru absolut pentru umanitate este dispariţia propriilor inepţii, caz în care, prin reducere la absurd, lumea e cea creată într-un vid cât cutia craniană a lui Gâdea. Au scuza unui viciu de procedură genetic, ori un calcul divin pe care nu-l putem cuprinde, oricum.

Am spus că decizia în cazul plagiatului poate schimba soarta ţării, intenţionat şi prin contrast cu „faţa” acesteia. Faţa României în lume putea fi schimbată prin demisia benevolă a lui Ponta, pe modelul recunoscut de lumea civilizată. Nu a fost să fie. Am picat în nevoia schimbării direcţiei, pentru că este evident cum actualul model impune o serie de “valori” precum  hoţia, minciuna, tupeul şi dreptul forţei, după modelul „Stalin şi poporul rus, libertate ne-au adus”. Decimarea elitelor intelectualităţii româneşti de către comunişti are relevanţă în context. Există o linie roşie între Gulag şi plagiatul lui Ponta. Asta pentru că, din gură în gură, modelul a fost transmis după 1989 cumva la Ilici, apoi la Năstase, apoi la Ponta.  Este modelul gregarităţii nulităţilor, este povestea prin care cu cât eşti mai jos cognitiv ori moral trebuie să fii mai sus pe scara deciziei. Este singurul mod în care o nulitate poate ajunge relevant în treburile cetăţii, întrucât bunul-simţ al omului de rând va prevala totdeauna dacă nu este mânjit cu ambiţia parvenirii.

Pe termen scurt, începerea urmăririi penale pentru Ponta, în cazul unui absolut elementar de constatat plagiat, dar întărit de cel puţin trei autorităţi în domeniu ce nu pot fi contestate, va duce la necesitatea demiterii premierului de către preşedinte (constituţional). Va fi un cutremur teribil pentru clica de mafioţi care pozează acum în cuplu divorţat. Partajul între PSD şi PNL nu s-a produs, iar cine crede că Antonescu ori orice alt „dilematic” care a tăcut la toate atacurile împotriva statului de drept de doi ani încoace, poate fi brusc albit, nu face decât să ducă din gură în gură moştenirea de care ziceam, a lui Stalin pentru Iliescu.

Dar ce este cu adevărat relevant este efectul asupra comunităţii academice, a vectorilor de opinie şi societăţii civile, care, prin mecanisme pe care nu le descriem acum, repezintă acea parte a societăţii care poate influenţa decisiv deciziile naţiei, prin toate mecanismele cunoscute acum ca democraţie.

România s-a complăcut 24 de ani într-un climat „căldicel”,  în care limita dintre bine şi rău (atât cât îl putem vedea noi, cei treji), dintre doctrină şi reformism anarhic, vină şi inocenţă, iertare şi ignoranţă, incompetenţă şi virtute, s-au confundat atât de tare încât singurele categorii relevante pentru decizia asupra viitorului au rămas neîncrezătorii, resemnaţii, idealiştii şi ignoranţii, cu toate sub-categoriile lor. Pentru toţi cei în cauză un astfel de caz poate fi, după caz, o revelaţie sau o confirmare, o negare sau un refuz. Pentru mediul academic poate fi un semnal ferm al nevoii de reformare. Dacă ne uităm cum bunăstarea este cantonată doar în sfera popoarelor care s-au îngrijit să aibă un mediu inovativ original, putem înţelege de ce avem nevoie de onestitate în universităţile româneşti. Dacă ne uităm doar la aspectul etic, furtul este furt indiferent de obiectul acestuia.

Nimic nu se va schimba pe loc, toţi vor merge pe drumul lor aparent la fel. Doar că undeva, cândva, mai devreme sau mai târziu, în felul lor de a fi, se va fi întâmplat deja o schimbare de percepţie. Pentru că, în definitiv, realitatea nu este nimic altceva decât felul cum vedem lumea, indiferent că greşim sau nu. Nimic din ce facem nu atinge în vreun fel binele sau răul, cele ferecate în cuferele cunoaşterii universale, accesibile doar ei însăşi. Doar că să fii mai aproape de bine nu e niciodată un joc al hazardului, ci o decizie voluntară, atât de voluntară cât poate fi înţelegerea.

Am uitat să vă spun, eu fac parte din categoria cea mai ingrată dintre toate, cea a idealiştilor, cei ce au tras lumea înainte, cu bune şi rele.”

Parcă văd şi un alt fel de răspuns: „aha, deci, eşti în aceeaşi categorie cu Lenin!” Nu, prieteni, citiţi cu atenţie, eu nu sunt un fanatic… sunt doar un visător.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite