Politica şi Ciolanul bio

No, acum, că m-am băgat în competiţia internă pentru Parlamentul European, trebuie să răspund la tot omul, că doar e evident că am planuri de îmbogăţire din banul public.

E drept că am început bine, explicând destul de clar de ce am intrat în beleaua asta şi ce am de gând să fac, dar nu toată lumea se chinuie cu cititul, că doar avem televiziuni de ştiri. Articolul, aici

Prima întrebare a fost: ce caut eu pe listele de români verzi, când toată lumea ştie că eu sunt ţigan.

Am zis să fiu băiat finuţ, să nu o rog pe mama să îi răspundă, că e aprigă la gură, să nu mă leg de faptul că omul trăieşte în afara României de mulţi ani, că scrie într-o română de o face pe tanti Viorica să pară o lumină, că nu are niciun fel de calificare care să justifice dorinţa lui de a participa la europarlamentare şi că probabil împărtăşim o bună parte a genelor româneşti mai colorate. Dar sunt pro-diversitate, aşa că şi prostovanii, indiferent de etnie, au dreptul să aibă reprezentantul lor pe liste.

A doua problemă a fost gura mea cam slobodă. Trebuie, spune publicul, pentru a satisface poporul mult iubitor de limbaj elevat de tip Dăncilă sau Nicolicea, să mă transform în reîncarnarea modernă a lui Titulescu. Apoi, că am nevoie de o strategie bună şi inovativă, care să mobilizeze publicul. 

Abia aici am început să fiu fericit.

Am făcut rapid câteva scenarii serioase – aşa încât să satisfac nevoia de „scorţoşenie“ a tuturor.

Lebăda Neagră pentru Europa!

Asta a fost prima idee. 

Dovedeşte că sunt cult în cap – l-am citit pe Taleb şi am văzut filmul cu Natalie Portman până la capăt fără să îmi tai venele cu sânge albastru. Problema e că s-ar putea ca lumea să vrea să dovedesc că sunt balerin şi, oricât de mare ar fi ambiţia mea de a ajunge la Hollywood în iegări negri, nu dansez. Mai degrabă învăţ cum se trage de o ciorbă o oră, dar aşa, cu sentiment, cu angoasă sau cu sictir. În cel mai bun caz, îl inspir pe Cătălin Mitulescu (nume perfect de politică), că doar suntem prieteni şi ajung şi eu pe la Cannes. Tot e mai bine decât nimic.

Că tot mă gândii la nume, zisăi să încerc cu numele cel procopsit. Nu de alta, dar Salam are zeci de milioane de vizualizări pe Facebook. De ce ar fi Ciolan mai rău? Ciolan e numele meu, ceea ce mă face predestinat pentru politică!

Un Ciolan pentru progres! Cu Ciolanul în Europa! Avem valoare, avem Ciolan!  Reconstruim Europa pe baze sănătoase – votaţi Ciolanul!

Ciolanul e o chestie tradiţională care depăşeşte barierele etnice în Balcani, fiind apreciat atât în mâncare, cât şi la pupat de moaşte. E bio/eco, deci prinde şi la hipstăreală, şi uşor de reţinut, nu ca Mişcarea România Împreună (e drept, PLUS e mai fain şi mai uşurel de memorat). 

Cu Ciolan şi cu fasole facem pace şi lovele! Pentru cei mai pretenţioşi înlocuim lovelele cu consensul, planul de guvernare şi ce mai zice Dragnea pe la televizor.

Dacă e nevoie, face băiatul şi o cântare cu valoare, senzaţie şi, desigur, dujmani. Războiul Ciolan – Salam ar fi o chestie care ar rupe burtierele la televiziunile serioase de ştiri de la noi.

Totuşi, piticul raţional din cap zice că nici asta nu merge, e prea exagerată. Deşi, dacă a mers discursul ăla cu onoare, boborul sfânt şi gloria Ieuropei a doamnei Dăncilă, dacă Ciordache a vorbit în numele României în faţa UE şi dacă Andruşcă a fost ministru, nimic nu mai pare imposibil.

Apoi m-am mai gândit la Dacian, ardeleanul molcom şi cu bun-simţ de care îmi este tare drag şi, oricât m-ar iubi el, dacă ies cu o manea de campanie riscă o apoplexie şi aşa ajung să distrug viitorul naţiunii.

În plus, sunt afon şi, chiar dacă aş da o lovitură bine meritată manelelor, mama sigur ar face infarct. M-am gândit pentru o secundă că, ce?, mama lui Fuego a supravieţuit şi fiu-său e mai catastrofă, dar a fost un gând pe care am decis să-l ignor.

O campanie de tip Dan Puric, totuşi, cred că e soluţia! Să încep să vorbesc despre cum vorbeşte Zamolxes prin mine şi cum partea din familia mea care e mai colorată are rădăcini dovedite în România de pe la 1300. 

Continuu cu un alt articol în cazul în care mă mai publică cineva.