Politică şi ştiinţă

Retragerea de către Ministrul Educaţiei a titlului de doctor unui fost prim-ministru nu e nici un debut, nici un sfârşit al unuia din cele mai descalificante fenomene din viaţa noastră publică.

Nici măcar un vârf de iceberg, fiindcă nu mai e de mult un secret pentru nimeni anvergura fenomenului. Retragerea cu pricina e mai degrabă indiciul că autorităţile sunt pe cale să treacă de la vorbe la fapte. Ceea ce e bine, cu toată întârzierea deciziei. Şi cine s-ar mai îndoi că întârzierea are cauze politice. Aici e buba. Mă aşteptam ca Victor Ponta să dea o replică fără legătură cu acuzaţia, chiar dacă a fost la originea unei hotărîri de guvern care să permită renunţarea de bună voie la titlul de doctor.

Iată o replică aidoma răspunsurilor preferate de când lumea de liceenii care nu şi-au învăţat lecţia şi o dau cotită: va să zică tehnocraţii sunt nişte indivizi iresponsabili, care, în loc să rezolve problemele majore ale ţării, îi repun pe tapet plagiatul. Recunoscut implicit, de altfel, de fostul prim-ministru, când a acceptat să scrie o teză nouă. Nu m-am aşteptat însă la intervenţia lui Liviu Dragnea, om politic mult mai abil decât colegul lui de partid: în esenţă, Liviu Dragnea spunea că este evident caracterul politic al urîtei istorii, de vreme ce CNATCU, fie şi în altă compoziţie decât înainte, a adoptat două decizii opuse. Este, în fond, sugerarea faptului că respectiva Comisie a fost şi este obedientă politic. Ieri, PSD-ului, azi, tehnocraţilor. Gura păcătosului...

Plagiatul nu are nici o legătură cu politica. Cei care susţin că denunţarea plagiatelor unor politicieni de vază reprezintă o deturnare politică nu-şi dau seama că tocmai ei sunt cei care transformă o problemă ştiinţifică într-una politică.

În ce mă priveşte, aş fi mai circumspect cu astfel de afirmaţii sau sugestii. Am fost preşedinte al CNATCU, în anii 2000, având ca vicepreşedinţi personalităţi uriaşe ale lumii academice, printre care pe preşedintele de atunci al Academiei Române, şi protestez public şi categoric contra generalizării acuzaţiei de comportament politic al instituţiei în cauză. E posibil ca ea să fi ascultat, într-o împrejurare sau alta, de o comandă politică, mai mult, să fi greşit. Dar nu de fiecare dată şi, cu atât mai puţin, ca regulă generală. Afirmaţii şi sugestii precum cele de la care am pornit presupun o confuzie deloc inocentă între ştiinţă şi politică. La fel ca aceea de care se slujesc numeroşi inşi certaţi cu legea, când vor să ne convingă că sunt condamnaţi pentru motive, vezi Doamne, politice. E o sechelă de gândire comunistă. Reprezentantul Cubei la UNESCO, „certat” într-o Comisie pentru că ţara sa a încălcat drepturile omului, se prevala de acelaşi argument, chiar dacă inversat: ar fi vorba de penali, de spioni anglo-americani, nicidecum de disidenţi. A sugera caracterul politic al unor afaceri penale sau caracterul penal al unor afaceri politice, iată confuzia de care se profită în astfel de situaţii.

Plagiatul nu are nici o legătură cu politica. Cei care susţin că denunţarea plagiatelor unor politicieni de vază reprezintă o deturnare politică nu-şi dau seama că tocmai ei sunt cei care transformă o problemă ştiinţifică într-una politică. O pagină sau optzeci de pagini reproduse fără ghilimele şi fără indicarea sursei, iată ceva care ţine de nerespectarea celei mai elementare reguli ştiinţifice. Nu mai mult, nu mai puţin decât atât. Abia restul, ce e drept, ţine de politică. Răspândirea fenomenului derivă din declinul intelectual şi moral al şcolii. Şi este extrem de îngrijorător pe ambele planuri. Există în acest moment în România 103 universităţi, de stat, particulare şi acreditate provizoriu. O treime se află în Bucureşti. Emisia de diplome de licenţă, de masterat sau de doctorat este imensă şi necontrolată. Să fie şi necontrolabilă? Foarte posibil, câtă vreme o bună parte din membrii parlamentelor şi ai guvernelor din deceniul din urmă este beneficiara unor diplome dubioase. În aceste condiţii, cui să ceri o lege sau o ordonanţă care să stopeze delictul? Nu puţini sunt politicienii care au recunoscut public că li s-au oferit, pe când erau în guvern sau în parlament, titluri de doctor, în schimbul unor servicii mai mult sau mai puţin oneroase. Înţelegem că există o piaţă, nici măcar neagră, a doctoratelor. Şi implicit, a plagiatelor. Am condus zeci de teze de doctorat şi pot declara, în perfectă cunoştinţă de cauză, că este absolut imposibil ca un conducător de teză sau unul din ceilalţi trei membri ai comisiei să nu-şi dea seama de un eventual plagiat. Riguros imposibil! De unde concluzia că falsele titluri presupun o complicitate. Nu fac procese de intenţie, dar mă întreb, în condiţiile în care cea mai banală autorizaţie de la primărie, ca să plantezi, de pildă, nişte flori pe marginea trotuarului, nu se obţine decât cu şpaga de rigoare, cum să nu-i bănuiesc pe complici de unele avantaje materiale.

Ticăloşia e împărţită echitabil. Avantajele sunt reciproce. A plagia e totuna cu a fura. Nu numai găinarul e un hoţ. Se pot fura şi cuvinte. Şi abuza de acest fals, moral şi material, construind o carieră. Tot hoţ e şi poliţistul care îi dă drumul găinarului prins cu raţa-n gură, în schimbul raţei. Hoţ şi profesorul care acordă titlul de doctor pe o teză plagiată. Despre el de ce nu vorbeşte nimeni? Repet, după ce am condus zeci de teze: dacă nu ştie, conducătorul de doctorat e incompetent ştiinţific, dacă ştie, e hoţ. Să-l lăsăm mai întâi să aleagă şi să vedem pe urmă ce pedeapsă i se cuvine. Dar ceva trebuie totuşi să facem. Curaj, domnule ministru Curaj!