Politica pe timp de pace sau falimentul politicienilor

Marii oameni politici au apărut, în istorie, aproape întotdeauna în timpul conflictelor şi războaielor. Atunci când consensul social e coagulat de teamă şi de furie, mari oameni de stat reuşesc să scrie istorie. În astfel de momente, politicienii se preocupă să nu piardă teritorii naţionale sau eventual să cucerească altele noi. Cu orice preţ. Pe timp de pace, politicienii se preocupă, însă, să câştige voturi. Cu orice preţ.

Dincolo de toate poveştile economice, politice şi administrative, rădăcinile construcţiei europene vin din şocul post-belic al ”lumii civilizate” lovită de război dar mai ales din şocul de a nu înţelege cum se poate ca după un război pornit de o un stat vest european împotriva ”vecinilor de bloc”, jumătate din continent să dispară efectiv peste noapte şi noul vecin de palier să devină brusc Rusia. În acel moment, oameni de stat, au pornit mai multe experimente supra-statale care să protejeze într-un fel un viitor total incert: NATO, ONU, Consiliul Europei şi mai apoi Uniunea Europeană. Toată politica socială a următorilor 40 de ani a fost concentrată pe Războiul Rece: politica de stat, propagandă, marketing, înarmare, tehnologizare. Totul a fost concentrat împotriva fantomei ruseşti. Au apărut în acest timp mari oameni de stat care se băteau care mai de care între ei în discursuri memorabile, având un public foarte dornic de dreptate şi simbolism: de la de Gaulle, Schumann şi Kennedy şi până la Regan, Thatcher, Helmuth Kohl şi Francois Mitterand, toţi au avut, în fapt, un singur azimut al mandatelor lor: să demonstreze că regimurile democrate pe care le conduc sunt mai bune decât comunismul, să menţină blocul comunist în graniţele de la Yalta şi, pe cât posibil, să reducă influenţa Moscovei asupra Europei de Est. Popoarele, cetăţenii, participau activ la acest serial cu James Bond, trăind emoţia fiecărui moment, de la prima misiune pe Lună la ”Ich bin ein Berliner” şi la căderea zidului Berlinului. De cele mai multe ori politicienii, şi dacă erau nepricepuţi în gestionarea problemelor interne, preluau discursul anti-comunist şi reuşeau să distragă atenţia de la problemele de zi cu zi.

Odată cu prăbuşirea comunismului, toată această construcţie logică a dispărut peste noapte. Brusc politicienii s-au trezit că nu mai au un duşman nevăzut în comunism, că Rusia a revenit în graniţele ei istorice iar cetăţenii propriilor ţări încep să fie mai interesaţi de propria viaţă, lăsând în urmă războiul ”biblic” de eliberare a popoarelor de sub ”jugul” comunist. 

Proiectul Uniunii Europene s-a schimbat fundamental. Uniunea Europeană a fost, până în 1990, mai mult o emoţie decât un proiect politic. Era mai mult o formă de a propaga un sentiment francezului, italianului sau spaniolului de apartenenţă la o formă colectivă de contrapondere a URSS şi a statelor din blocul comunist. După 1990 această emoţie a dispărut brusc. Atunci, câţiva politicieni abili ai momentului au realizat că trebuie pus repede ceva în loc pentru a menţine viu ”spiritul european”, spirit care trebuie comunicat în peste 20 de limbi diferite, în vreo 3 alfabete diferite, după 3 fusuri orare şi integrat cu vreo 10 religii diferite. Şi atunci s-a pornit un proces de ultra-birocratizare a Uniunii şi de integrare forţată a membrilor săi. S-a lucrat mult pe componenta socio-psihologică, de marketing şi propagandă, de la steagul UE la imn (un imn complet impersonal) la buletine şi permise de conducere standardizate, la plăcuţe de înmatriculare identice şi multe altele asemenea. S-a plusat cu Schengenul, s-a plusat cu moneda Euro şi Uniunea Europeană a început să se instituţionalizeze. A devenit în ultimii 25 de ani o instituţie colos care mimează o integrare perfectă dar exclusiv birocractică. În ultimii 25 de ani s-a pierdut  total spiritul care 40 de ani a ţinut vii toate mega-proiectele unificatoare. 

Culmea, în ultimii 25 de ani, a început să lovească din urmă tocmai principalul argument al construcţiei europene: economia. Odată cu trecerea ţărilor fost comuniste pe linia capitalismului, banii au început să fie principala problemă a continentului. Pe de-o parte Europa de vest trebuia să menţină nivelul de trai construit în secolul trecut, uneori artificial dar în contrast cu zona comunistă iar Europa de est trebuia să guste cât mai repede din frumuseţea capitalismului pe care îl vedea în pozele aruncate peste gardul de fier de către James Bond. De aici, lucrurile s-au pierdut de sub control. În timp ce liderii anilor ’90 căutau un alt spiritus rector au uitat practic componenta economică. Şi componenta economică a ”mâncat” Europa ca o carie mică şi tăcută. 

Pe de-o parte Europa de vest şi-a dorit mai mulţi bani. Din ce în ce mai mulţi bani. Motiv pentru care cetăţenii au devenit din ce în ce mai calificaţi, mai pregătiţi şi cu mai multe pretenţii financiare. Încet, încet au început să dispară agricultorii, sudorii, dulgherii, instalatorii, gunoierii. Pe de altă parte, Europa de est şi-a dorit şi ea mai mulţi bani. Şi, realizând că ţările lor de origine mai au mult până să ajungă cu adevărat capitaliste, au început să migreze pentru a prelua slujbele abandonate de vest-europeni. Acest proces social s-a desfăşurat ca o Lebădă Neagră, fără ca nimeni să îl conştientizeze. Abia dupa 2007, odată cu aderarea României şi a Bulgariei, Europa de vest a început să îşi facă griji dar era deja prea târziu.

Pentru ca un politician să ”strălucească” e nevoie de lumină, reflectoare şi puţin fum. Nu poate străluci atunci când construieşte autostrăzi, căi ferate, când micşorează taxe sau ţine discursuri în Parlament. Popoarele au nevoie de azimuturi care să-i unească şi care să le trezească emoţie. Politicianul ”de pace” este o normalitate, e banal. Activitatea politicianului pe timp de pace este asemănătoare cu a furnizorului de gaze, apă sau cablu tv sau a administratorului de bloc. Îl votezi, îl numeşti, îl plăteşti şi te aştepţi să nu îţi creeze probleme. Adevăratul politician este cel care reuşeşte să genereze emoţie şi în vremuri paşnice. Şi astfel apar lideri precum Angela Merkel, Victor Orban sau Alexis Tsipras. Nu am spus că emoţia trebuie să fie neapărat pozitivă. Trebuie să fie emoţie.

Acelaşi lucru l-a încercat, în fapt, şi David Cameron în campania electorală din 2015. A încercat să vină cu o temă, populistă dar pragmatică, şi a reuşit să câştige al doilea mandat de premier cu o cacealma faţă de care era convins, şi el şi absolut toţi liderii europeni, că va fi o formalitate. După respingerea referendumului din Scoţia, trendul era clar unul previzibil. O campanie electorală pentru referendum eşuată, o preocupare mult prea mare pentru propria imagine şi pentru asigurarea locului în istoria Marii Britanii l-a dus la un eşec istoric. Experimentul lui David Cameron va rămâne unul de manual şi va fi un reper pentru toţi ceilalţi temerari europeni.

Brexitul este, însă, o mare oportunitate pentru Europa de est. Ţările care au fost până acum privite ca rudele sărace şi amărâte ale vesticilor îşi pot demonstra potenţialul politic şi de stabilitate. În primul rând pentru ţările fost comuniste proiectul european trebuie să mai reziste cel puţin până când instituţiile statului de drept vor fi îndeajuns de întărite încât să nu mai cunoască reversibilitate. În al doilea rând, dezvoltarea economică a lor depinde direct de modul în care capitalismul se va termina de aşezat pe un teren pe care cresc tot mai multe curente naţionalist-extremiste. 

Mai departe, urmează o perioadă de confuzie generală la nivelul establishmentului Uniunii iar statele din estul Europei ar putea să demonstreze că sunt suficient de mature încât să poată pune umărul la identificarea noului viitor european. Şi, nu în ultimul rând, Brexitul este o mare oportunitate pentru România. România este astăzi cel mai frecventabil partener european într-o zonă tulbure în care Bulgaria, Turcia, Ungaria, Polonia, Cehia, Serbia, Grecia şi chiar Austria dau semne confuze. Poziţia strategică a României trebuie jucată cu înţelepciune dar cu miză în EU-27. Trebuie să ne identificăm clar obiectivele politice naţionale şi să ni le promovăm dar trebuie şi să nu ne mai temem să vorbim în faţa celorlalte 26 de state, apăsat, despre temele europene. Pentru că Europa este şi a noastră.