Politicieni de cimitir

Caricatură de Vali Ivan

Nu-mi iese din minte imaginea grotescă a ministrului demisionar al Finanţelor, dl. Darius Vâlcov, bântuind noapte cimitirul şi primind, la lumina lumânărilor, în pungi de plastic mită în cuantumuri variabile. De la 400.000 la 1000 000 de lei.

Nu pot să înţeleg cum a putut să treacă cvasi-neobservată şi aproape netaxată drastic, aşa cum se cuvenea, de marii ziarişti şi deontologi ai ţării afirmaţia marelui plagiator şi minuscul şef de guvern ce răspunde la numele de Ponta Victor Viorel că d-lui Vâlcov îi va fi semnată demisia doar după ce Parlamentul României va aproba prin vot noul Cod fiscal. Un cod conceput de cineva despre care există mult prea multe indicii că ar fi unul dintre marii pungaşi naţionali. Pungaş, adică purtător de pungă burduşită cu foloase necuvenite, dar şi hoţ în lege şi în dispreţul absolut al acesteia. Cum nu a fost pusă la zid de aceiaşi ziarişti ameninţarea aceluiaşi prim-ministru căruia ursitoarele nu i-au dăruit la naştere sentimentul ruşinii că, în cazul care în parlamentarii liberali vor bloca votarea, guvernul îşi va asuma răspunderea pe creaţia d-lui Vâlcov.

Îmi este imposibil să îmi lămuresc logic cum mai e posibil ca un fost propagandist şi articlier comunist, făcut din voinţa PCR jurnalist din absolvent de liceu seral şi prelucrător prin aşchiere, individ pe care Revoluţia din decembrie l-a găsit în Iran, unde fusese trimis spre a pregăti închinăciunile ceauşiste la mormintele ayatollahului Khomeini, mai este admis, ba chiar primit cu temenele şi contra multe mii de euro în studiourile TVR. Acolo unde duminica trecută, articlierul, invitat permanent la o emisiune îmbălsămată în fum gros şi greu de bodegă, aproape că omagia operaţiunea de salvare de la dezastrul economic a ţării ticluită de fostul primar de Slatina. Vâlcovul căruia travestirea din pedelist în pesedist i-a fost recompensată printr-un post de ministru. Şi căruia acelaşi jurnalist bălos mai-mai că îi clama inamovibilitatea, pregătind parcă zicerea scandaloasă de a doua zi a premierului.

Nu pot să pricep cum mai putem spera nu în eficienţa, ci în buna credinţă a unui document legislativ gândit de un individ a cărui condiţie morală şi socială e rezumată de titlul unei melodii de mahala- Te văzui printre morminte. Şi cum mai putem asculta şi crede în cuvintele unui Cornel Nistorescu, căci despre el este vorba. Ori în cele ale unui Ion Cristoiu, metamorfozat în purtător de cuvânt, agent de PR, deţinător de jurnal intim şi secretar particular al brigandei Elenei Udrea. Pe care o spală aproape zilnic pe spinare şi nu numai graţie compunerilor publicate pe blog ori într-un cotidian pretins de dreapta. Cum nu vedem că în ambele cazuri e vorba de cazuri şi aberaţii ce îndreptăţesc ipoteza unei alianţe abil camuflate ani la rând între politicieni corupţi şi gazetari parcă veşnic de vânzare, mereu aflaţi în căutare de noi stăpâni.

Nu pot să înţeleg cum mai poate apărea în public, emite sentinţe pe Facebook, concepe şi difuza mesaje politice, cum poate să îşi mai aroge funcţii de sfătuitor politic şi face în văzul lumii glume de vaporean stătut un fost preşedinte al României care, în 2004 şi în 2008, a garantat pentru dl. Vâlcov şi care în 2014 ne spunea că unicul candidat cinstit la preşedinţia României ar fi madona care se poate lăuda în 2015 cu performanţa de multiplă „penalistă”. Elena Udrea.

Cum poate acelaşi individ care a păcălit preţ de zece ani o jumătate din ţară şi care a făcut din păcăleală program prezidenţial salutat de mari intelectuali cu exclamaţii, ovaţii şi adjective desprinse parcă din Antologia ruşinii să mai spună că nu crede în denunţuri, că nu mai prea crede nici în DNA. Şi că nu mai are încredere nici în odinioară mult lăudata şefă a acestuia. Horia Georgescu, acesta din urmă şef al ANI, până mai ieri justiţiar cu comportamente copiate după cele ale poliţistului Javert.

Te înspăimânţi, desigur, atunci când afli că 13 dintre cei ce au ocupat fotolii de miniştri în guvernele conduse din 2012 încoace de dl. Ponta, au mari probleme cu justiţia. Spaima devine încă şi mai pronunţată în momentul în care, aproape zilnic, afli că unor pesedişti de frunte convocaţi, anchetaţi ori umflaţi de DNA li se alătură cu toptanul, într-o apolitică frăţietate de acţiuni şi operaţiuni murdare, politicieni din alte partide. Care se vor la guvernare şi cu care preşedintele Klaus Iohannis plănuia să treacă, pas cu pas, la edificarea României lucrului bine făcut. Iar primul care ar trebui să se înspăimânte e preşedintele Iohannis însuşi.

Te apucă o greaţă imensă în clipa în care îi auzi pe politicieni, dar şi pe unii gazetari vorbind despre România ca o „republică a procurorilor” şi despre primejdia ca ţara să rămână fără politicieni. Ca şi cum respectivii chiar ar fi fost politicieni şi nu hoţi la drumul mare. Când devine din ce în ce mai evident că imaginea cimitirului vâlcovian este una simptomatică pentru clasa politică ce şi-a bătut joc de o ţară şi de un întreg popor preţ de 25 de ani şi al cărui loc natural e cimitirul. Unul simbolic, dar şi exemplar, fireşte.