Ponta lu’ Manole

Ponta îşi doreşte chiar recunoaştere, mergând fudul să culeagă binecuvântarea mediului universitar în care a pătruns prin impostură şi unde, într-o ţară normală, ar fi obţinut doar titlul de „Abibas” academic.

Interpretarea clasică a legendei Meşterului Manole este cea a mitului jertfei drept temelie a creaţiei trainice. Astăzi, prea mulţi dintre noi trăiesc deznădejdea şi chinul lipsei de soluţii ale lui Manole, provocate de sentimentul de zadarnic că, în ciuda tuturor încercărilor, „Dar orice lucra / Noaptea se surpa!”.

Ana lui Manole, expresia supremă a valorii vieţii reprezentată de însuşi fătul purtat în pântec, este sacrificată pentru ca peste timp o construcţie grandioasă să rămână pildă că nimic nu poate fi trainic construit pe fundaţii labile.

O fotografie aparent banală, în care prim-ministrul Ponta, înconjurat de câţiva politruci şi cadre universitare dintre care sar în ochi un fost şi actual ministru al educaţiei, răstoarnă marţial un cancioc de beton la temelia unei clădiri din noul campus al Politehnicii bucureştene, mi-a sugerat mitul lui Manole într-o interpretare răsturnată.

Oricare dintre noi suntem supuşi greşelii. Fiecare are dreptul la iertare, atâta vreme cât regretă sincer eroarea, dar, mai ales, dacă nu o repetă. Plagiatul lui Ponta, după ce că nu i-a provoacat nici măcar jena unei rosături de pantof, nu a fost însoţit de o minimă asumare sau scuză, totul fiind expediat pe seama atacului politic băsist, tactică validată, vai, de practica anchetaţilor DNA. În buna tradiţie a tupeului nemărginit, în care lăsatul capului în pământ este semn de slăbiciune, Ponta îşi doreşte chiar recunoaştere, mergând fudul să culeagă binecuvântarea mediului universitar în care a pătruns prin impostură şi unde, într-o ţară normală, ar fi obţinut doar titlul de „Abibas” academic.

Dacă fotografia va fi fost pusă într-un tub de oţel aşa cum se obişnuieşte, urmaşii urmaşilor noştri când o vor dezgropa peste secole vor avea într-o grămadă de pixeli distilată esenţa regimului actual: impostură, neobrăzare, tupeu, toate încurajate de un servilism greţos, culmea, din partea unora pe care îi poţi suspecta de ştiinţă de carte. Priviţi poza cu ochii mijiţi încât personajele să pară mai scunde şi cu feţe asiatice. Vă asigur că aţi putea jura că personajul mânuitor de cancioc nu este altul decât Kim Jong-un.

Un fost ministru de o multilateralitate (ţineţi minte termenul?) năucitoare, rector, deputat, om de ştiinţă, europarlamentar de o noapte, prezidentă de comitete şi comiţii, garantată până şi de un cititor de almanahe, aşteaptă cuminte şi ierarhic să-i vină rândul la răsturnarea canciocului. Actualul ministru, cu o mină extaziată obţinută după lungi antrenamente făcute acasă, priveşte cu un aer doct în fundul gropii. Alt personaj meditează cu mâna la gură dacă întârzierea proverbială a alteţei sale ministeriale a provocat sau nu o prematură întărire a mortarului, iar un şef de sindicat cere aferat relaţii despre ultimul răcnet al modei în materie de temenele. Nu putea lipsi din natura moartă fotograful oficial, sau te pomeneşti că omul îşi face un selfie?

Contemplând fotografia, îi descoperi limitele faţă de cele ale unui clip video: nu poţi afla dacă după răsturnarea canciocului s-a aplaudat furtunos! Fără să am pretenţie de psiholog, am convingerea că, aşa cum organismul fizic se autoprotejează până şi de o simplă julitură care prinde coajă, şi conştiinţa unei lichele dezvoltă un mecanism autoimun care îi permite să trăiască el cu el în bună pace. Nu văd altă explicaţie, pentru că, prin reducere la absurd, nici o lichea n-ar supravieţui dispreţuindu-şi propria imagine reflectată în oglindă în fiecare dimineaţă când se spală pe dinţi. Ar fi o scenă ireală cea în care un astfel de individ şi-ar recunoaşte în sinea lui ce demn de dispreţ este, sau cea în care, seara, şi-ar contabiliza câte minciuni a mai turnat pe tot parcursul zilei. De aceea, o rezolvare în speranţa propriei pocăinţe este iluzorie.

Ultima constatare este explicaţia mea despre cum supravieţuiesc lichelele, însă este total nefolositoare atâta vreme cât cei mulţi, oameni cu scaun la cap, au ajuns să dea credit şi să permită înmulţirea acestor comportamente mutante amorale.

Întrebarea născută firesc după aceste amare constatări este simplă: se mai poate face ceva?
 Societatea românească este acum în faza în care îşi vede năruită orice speranţă. Dacă nu va proceda precum Meşterul legendar, însă pe dos, adică să zidească în Mănăstirea Uitării şi Derizoriului nu valori supreme, ci tocmai acele mentalităţi şi metehne care vin din vremuri tulburi, ne vom surpa în continuare, miraţi de ce mortarul este de o nemeritat de proastă calitate. Ceea ce trebuie zidit nu presupune sacrificiu, ba, din contră, este borhotul care acum trebuie exorcizat după ce decenii a fost insinuat în conştiinţe de către o ideologie clădită pe răsturnarea scării de valori.

De această dată nu Ana trebuie zidită, ci „Ponta lu’ Manole“. Fără păreri de rău sau remuşcări.