Populismul în România lui Manole

Ce se construieşte ziua, prin forţa micilor întreprinzători, a oamenilor cu idei, a studenţilor, muncitorilor, fermierilor şi pensionarilor activi, se prăbuşeşte noaptea. De predilecţie marţi.

Cum se deconstruieşte democraţia românescă în epoca populismului politic şi digital? Simplu. Cu utilaje mari şi mici. La cele mari figurează joncţiunea CCR cu un parlament controlat de o majoritate penală. Iar la cele mici, mărunte înţepături letale.

Să luăm, pentru cele din urmă, două exemple lămuritoare. Democraţia nu poate funcţiona fără societate civilă. Care se compune în bună măsură din ONG-uri. Esenţa şi noima lor ţine de independenţa lor de putere. Motiv pentru care deranjează orice regim autocratic sau totalitar. Ei bine, în România, multe ONG-uri, acuzate nebulos de lipsă de transparenţă, de inadecvare fiscală ori de implicare politică, ar urma, conform unui proiect legislative PSD-ist, să fie „reanalizate”. În consecinţă şi-ar putea pierde, în curând, statutul de utilitate publică. Vina lor? Au susţinut protestele iscate de adoptarea OUG 13, un decret care legifera furtul şi consolida un regim oligarhic. Se ascunde în proiectul PSD-ist un sâmbure de vindictă? Vom asista la evacuarea din cetate a celor concepuţi de regim ca duşmani şi, ca atare, spoliaţi pe baza unui pretext aparent onorabil? Ne aflăm în faţa unei încurajări indirecte, pe model maghiar, a „ONG-urilor” obediente? Vom fi martorii eliminării concurenţei lor prin redistribuirea fondurilor statului? Probabil.

Dar e vorba şi de o tentativă deliberată de sugrumare a societăţii civile, rămase, după nivelarea parţială a opoziţiei politice şi lichidarea, în mare măsură, a presei independente, ultima redută a unei democraţii liberale, oricum defecte, care trebuie ucisă şi îngropată pentru ca regimul să se poată eterniza la putere. E edificator, în context, că, potrivit proiectului de lege cu pricina, un ONG riscă să-şi piardă finanţarea dacă „a desfăşurat... activităţi politice de sprijinire sau opoziţie faţă de un partid politic sau un candidat pentru o funcţie publică”. Vasăzică, partidul aflat la guvernare le poate retrage ONG-urilor facilităţile fiscale sau financiare dacă sunt independente şi aparent sau realmente apropiate de opoziţie. E ca şi cum coaliţia guvernamentală germană, creştin-social-democrată, ar pedepsi financiar fundaţia Böll, vitregind-o prin lege pentru că e apropiată de ecologiştii din opoziţie. O asemenea insolenţă şi aroganţă a puterii ar isca în vest un uragan de proteste.

În România, însă, „balena albastră” epuizează potenţialul de scandalizare al multora. Prea puţini se arată îngrijoraţi de proiectul dezincriminării conflictului de interese, altă operaţiune de ciuntire a codurilor penale şi de lovire mortală a statului de drept, efectuată de aceeaşi alianţă PSD-ALDE, a cărei toxicitate antidemocratică tinde către nivele ruso-turceşti. Ce face acest dezinteres al celor mulţi cu ţara? Îi surpă libertatea. Îi dărâmă noaptea ce-şi construieşte ea ziua.

Procedeul e vechi. Pun tinerii de o revoluţie? Vine „bunicuţa”, de mână cu nomenclaturimea, cu turnătorii şi ofiţerii securităţii precum şi, la nevoie, cu ortacii, spre a restabili ordinea de cimitir a discreţionarei democraţii originale. Potrivit ei, pentru cataclismul comunist am fi fost, chipurile, „vinovaţi cu toţii”. Deci nimeni. Lustraţia, prin urmare, nu s-a mai făcut.

Guvernul simulează regretul, dar nu demisionează, iar CCR mimează judecata dreaptă şi validează impunitatea unor demnitari virtuali penali.

Investesc oamenii, creduli, în scheme piramidale şi alte marafeturi gen FNI? Vin escrocii şi bagă bruma de agoniseală a cetăţenilor în propriul buzunar. Se încred, naivi, alegătorii, în ditirambicele promsiuni ale PSD? Vor alege „metastaza cancerului”, cum i s-a spus. Vor vota partidul lui Dragnea şi îşi vor vedea, legic, speranţele năruite, odată cu făgăduielile mincinoase ale penalilor care s-au folosit de ele spre a rămâne călare pe grumazul naţiunii, în deplin dispreţ faţă de legi economice elementare. Ies apoi protestatarii în stradă ca să oprească distrugerea statului de drept? Nicio problemă. Guvernul simulează regretul, dar nu demisionează, iar CCR mimează judecata dreaptă şi validează impunitatea unor demnitari virtuali penali. Parlamentul refuză să se autodizolve, cum ar fi fost normal după ieşirea în stradă a 600.000 de oameni. Ca instituţie fundamentală a democraţiei, forul legislativ o demontează în mare veselie, cu sprijinul unei CCR intangibile, nesupuse vreunui control, dar autoare a unor judecăţi numai bune de pus pe rana oligarhiei. Astfel se escaladează cu necurmat elan apogeul formelor fără fond maioresciene.

Dincolo de partidul-stat, în România politică nu prinde cheag, politic, mai nimic. Brambureala îi guvernează viaţa politică, din care dihotomia firească, stânga-dreapta, lipseşte cu desăvârşire. Principalul partid guvernamental şi-a lipit o falsă etichetă social-democrată, dar clonează pe bandă rulantă nu grupări de stânga, ci formaţiuni pornite „bine” pe calea extremei drepte. În cochetările sale cu fascismul, agregă, populist, varii conspiraţionisme antisemit-ultranaţionaliste şi antioccidentale. În loc să-i demaşte inconsistenţa şi manevrele, opoziţia preferă să dea ortul popii. 

În afară de Raluca Turcan, în PNL pare că nu mai funcţionează mare lucru. Votată in extremis, din lipsă de alternativă, precum şi pentru sprijinul oferit unuia dintre cei mai bun prim-miniştri de care a avut parte România, USR se autoanihilează din vanitatea şefului ei populist, care nu e în stare nici să-şi orienteze partidul ideologic, nici să-l întărească prin primirea unui potenţial rival de valoare, ca Dacian Cioloş.

Sigur, debandada românească e favorizată de ampla dezorientare şi degringoladă occidentală, ca şi de asaltul putinisto-islamist şi postmodern asupra democraţiilor apusene. În care, în reacţie, bântuie stafia populismului, marcată definitoriu de imprecizia orientării politice.

Dar e ceva profund românesc în reactualizarea la scară politică naţională a dramei de la mânăstirea Curtea de Argeş, unde „şoapte divine” (mai degrabă dualiste) sau preoţeşti, ortodoxe (mai degrabă gnostice) dau sfatul jertfirii unei femei. Revoltătorul ei sacrificiu devine preţul unei ctitorii durabile.

Adriana Babeţi lărgeşte cercul inculpaţilor la regiunea central-europeană. Ea îi dă dreptate lui Czesław Miłosz, potrivit căruia „ne leagă: neputinţa de a ne duce la bun sfârşit proiectele... Nu imaginaţia şi creativitatea ne lipsesc. Şi nici măcar energia unui început în forţă, spectaculos. Ci tenacitatea modestă şi consecvenţa efortului în durată”.

Ce-ar trebui României lui Manole în plus faţă de această tenacitate? Conştiinţa că aliaţii noştri nu sunt dispensabili când ne apucă ţâfna. Refuzul sacrificiilor umane, prefigurat, biblic, de salvarea lui Isaac, prin intervenţie divină, pe altar. Încredere mutuală. Şi un partid onest, unit. Unul clar orientat doctrinar, al cărui scop suprem să fie debarcarea lui Vodă, protejarea muribundului stat de drept şi promovarea asediatei democraţii româneşti.