Politică

articolul anterior articolul urmator

Portretul unui anonim

4
3 Jan 2019 11:07:33
Remus Pricopie

La început, nu-l bagi în seamă. Când îl remarci, îl consideri lipsit de importanţă, fără fundaţie, fără potenţial sau, altfel spus, „cantitate neglijabilă“.

Apoi observi cum încearcă, din ce în ce mai insistent, să fie în proximitatea puterii. Până la urmă reuşeşte. Iniţial, nu joacă un rol, pentru că nimeni nu-l crede capabil de ceva bun, dar este şi el acolo, în încăpere. Miroase, pândeşte, încearcă să găsească o cale prin care să se facă util.

După ceva timp, vrea mai mult: un scaun la masa puterii. Nu contează care, scaun să fie.

Şi sparge gheaţa: se oferă voluntar pentru treburile pe care ceilalţi le refuză. Din acest moment, ajunge să fie responsabil pentru ceva, nu în lumina reflectoarelor, ci la adăpostul întunericului.

Nu-l deranjează să lucreze mai pe înserat.

Nu-l bănuieşte nimeni că ar avea valori, standarde sau dileme morale. Dar, din păcate, nu este bănuit nici de faptul că are ambiţii nemăsurate. Ca persoană, este destul de insipid şi incolor, prin urmare este greu să te raportezi la el cu admiraţie sau cu dispreţ.

Deşi „a evoluat“ ierarhic, rămâne în afara atenţiei celorlalţi.

Nu-i place. Vrea şi mai mult.

Se furişează, se lipeşte, profită din plin de bunul simţ al altora, dar şi de neatenţia lor.

La un moment dat, identifică „prada cea mare“: Şefu’. Da, chiar şeful lui. Îi elimină pe toţi cei care îi stau în cale şi ajunge în vecinătatea acestuia. Îi ţine trena umil, fără să trezească bănuieli. Îl asfixiază cu declaraţii publice de iubire şi cu alte oferte de servicii – pescuit, vânat etc.

Într-o zi, profitând de un anumit context, reuşeşte să-l execute: scurt, pe la spate, fără reguli, fără luptă.

Preia conducerea.

Radiază de bucurie. Începe să se joace cu butoanele puterii. Îi place. Parcă se desprinde de sol. Parcă zboară, iar Cerul îşi deschide porţile pentru el. Îi place şi mai mult. Prinde curaj. Cere să se vadă cu câţiva sfinţi.  

Nimic.

Se mai joacă cu butoanele. Apasă şi mai tare pe ele, cât pe ce să le facă ţăndări. Nu-l interesează consecinţele. Nu are timp de aşa ceva. Vrea la Masa Cea Mare a Puterii. Un scaun cât de mic, dar scaun să fie. Plăteşte oricât. Are de unde.

Nimic. Sfinţii nu-i răspund.

Se enervează.

Începe să audă un zgomot de fond, din ce în ce mai puternic, care îl trezeşte din somnul mesianic.

De data asta nu-i place chiar deloc.

Realizează că este pe scenă, în lumina reflectoarelor, în mijlocul unor proteste, iar el este HUIDUITUL.

„Cum se poate aşa ceva?“, se întreabă.

Verifică repede pe cine nu a plătit. Poate că de acolo i se trage.

Nu-i place ce aude.

„Cum adică nu-i pot plăti? Dar ce, ei nu au un preţ?“, continuă încurcat.

Pentru el, ecuaţia este simplă: vrea puterea, nu avalanşa de priviri exigente, critice. Iar ceea ce se întâmplă acum este inadmisibil: la scenă deschisă, este văzut de toată lumea cum „dă foc ţării“.

„Ce vreţi? Reguli, standarde, valori, libertate de opinie … ?!“

Complicat!

Nu este în firea lui să dea socoteală cuiva. Era obişnuit cu o singură regulă – „fără reguli“ – şi cu o singură „valoare“ – EL.

Dar nu se lasă.

Pentru că nu-i convin „cărţile“, vrea să refacă jocul, după principiul „oameni noi, reguli noi“. Vrea „disciplină“. Vrea controlul absolut.

Inclusiv „Codul de procedură împotriva incendiilor sociale“ trebuie rescris. Urgent!

I se spune la ureche: „Şefu’, putem!“.

Îi place.

Se mai linişteşte.

Parcă începe să viseze iar.

Mai întreabă de sfinţi – discret. Încă speră la nişte întâlniri.

În acelaşi timp, caută specialişti în perdele, cosmetice şi fumigene – în mare, alchimie socială. Un domeniu nou pentru el, de care nu avea nevoie când lucra la umbra întunericului. Până la urmă găseşte câţiva, dar cam scumpi şi fără rezultate spectaculoase.

Insistă.

Noii specialişti (tot scumpi) sunt mai versaţi. Îi recomandă să se prezinte în faţa cetăţii drept „salvatorul“, „părintele naţiunii“, să vorbească despre „rădăcinile ţărişoarei lui“ (nu prea le cunoaşte, dar pune pe cineva să-i facă repede un conspect), să vorbească despre familie, despre copii, despre munţi, dealuri şi câmpii inundate de lapte şi miere. Să arate cât de bun este EL şi cât de răi sunt ceilalţi.

În PARALEL (este fascinat de acest cuvânt – PARALEL – îl foloseşte foarte des) sunt comandate, de pe piaţa neagră a istoriei, nişte baxuri cu ură, extremism, xenofobie, antisemitism..., în fine, tot ce mai găseşte prin rafturile nostalgicilor sau ale profesioniştilor dezbinării. Marfa este distribuită imediat şi gratuit, prin intermediul galeriilor de fotbal şi al coriştilor independenţi, prin pieţe, târguri, cluburi, baruri, poieniţe, discoteci etc.

Evită bibliotecile. Şi şoarecii de bibliotecă. Şi aşa (îl cam) „ronţăie“ prin expoziţiile de litere şi fotografie, dar şi prin cluburile de rock şi jazz – foarte influente.

Este totuşi optimist.

După aşa o operaţiune complexă (şi costisitoare), aşteaptă nerăbdător rezultatul: flacăra iubirii populare.

Nimic. Nu se aprinde.

Pâlpâie slab, undeva pe la 4-5%.

Este foarte mâhnit.

Îşi exprimă iar dezamăgirea faţă de specialiştii în alchimie socială.

„Am băgat o grămadă de bani în ei şi nu sunt în stare să facă albul negru şi negrul alb?“

Nici sfinţii nu (i) se arată.

„M-am cam săturat!“ – îşi iese EL din fire.

Până la urmă, ca un bărbat adevărat, cu genunchii tari, hotărăşte să lupte fără perdea, fără cosmetice, dar menţine fumigenele – i se par eficiente.

Menţine şi specialiştii. „Nu se ştie, poate le iese, totuşi. Şi nu sunt chiar aşa de scumpi!“

Decide să fie EL, cel dintotdeauna, dar de data asta în plină scenă. Revine la vechile tehnici: minte, ademeneşte, ameninţă, jigneşte, întinde curse, devorează naivi.

Chiar dacă încă are fotosensibilitate, nu se mai fereşte de reflectoare.

Anunţă că nu-i mai este frică nici de „rozătoare“.

Merge până la capăt.

Face proiecţii de ţară după chipul şi asemănarea sa – adică luminos pentru el, dar întunecat pentru toţi ceilalţi.

Orânduieşte lucrurile – nu-i prea iese. Caută „vinovaţi“ pentru greşelile lui. Îi găseşte: sunt peste tot.

„Vinovaţii“ sunt cei care-l atenţionează, critică, caricaturizează, ignoră. Sunt cei în graţiile cărora ar fi vrut să intre, dar care l-au respins. Sunt cei care l-au părăsit, deşi îi numea cândva „cei mai buni prieteni“. Sunt cei care-i aduc aminte că adevărata masă a puterii nu stă întinsă în sufrageria lui. Sunt cei care-l văd aşa cum este: gol, nevertebrat, înconjurat de alte „cantităţi neglijabile“, adică SINGUR.

Devine alergic la tăbliţe, câini, covrigi, trandafiri, la (lipsa de) prescripţii, la scrisori (închise sau deschise), la aglomeraţii, iar coşmarul nu se opreşte aici.

Continuarea pe ziare.com

Adauga Comentariu

Pentru a comenta, alege una din optiunile de mai jos

Varianta 1

Autentificare cu contul adevarul.ro
Creeare cont

Varianta 2

Autentificare cu contul de Facebook
Logare cu pseudonim

4 Comentarii

rbie ba
3.01.2019, 13:02:33

Ce partener homosexual ati avut, domnul Pricopie, de Revelion de v-a indispus asa? Adica descrierea e corecta - e traseul tuturor spionilor infiltrati de securitate in strainatate, al tuturor satanistilor romani de-a lungul timpului in cercurile unde nu existau satanisti romani (nu mai e cazul acum) sau al supersatanistilor plasati in cercuri sataniste in operatiunile atat de sensibile incat erau cunoscute initial doar unui cerc restrans (cum mai sunt loviturile de stat gen instalarea comunistilor sau revolutia ori simularea luptei intre partide politice care sunt prietene toate, dupa cum se stie), dar e asa fidela incat v-ar putea impusca astia. Sau sugruma, ca pe Mihalea.

-2 (2 voturi)
victor catuna
3.01.2019, 13:42:54

rabie, baa, stii tu prea bine ca-i portretul lui draknea si asa mai in general, al psdistului. Articolul e fain, indiferent de cat venin scuipi la adresa autorului!

+2 (2 voturi)
rbie ba
5.01.2019, 10:52:36

Nu e vorba de Dragnea, ci de cineva pe care papitoiul asta il vrea mort.

Nirolf
3.01.2019, 14:29:45

Portretul unui anonim . Istoria este o insiruire de anonimi . Cand si cand Destinului i se nazare sa puna lupa pe un anonim , dandui stralucire si nume . Portretul din cuvinte si idei facut de domnul Remus Pricopie se potriveste unei multimi din toate profesiile si din toate straturile sociale . Cei mai compatibili acestui portret par a fi politicienii . Gndul zboara spre Supremul nostru Conducator ce numai zgarda cu numele ii lipseste . Dar parca Ceusescu nu tot aceasta reteta a folosit : "linge-n sus si scuipa-n jos . Supremul are un spate mare si desenat punctul unde trebuie injunghiat . Cu cata pofta se uita prietenii hiena la el . Sa apara numai prilejul , ca Brutu-si sunt destui .

+1 (1 vot)