Povestea Haitei

Stâna se scufunda încet, încet, în ceaţă. Era un fel de abur puturos, care odată tras în piept îi crea oii o stare euforică, o făcea să nu mai simtă pericolul şi nici mirosul lupilor din preajmă. Instinctul îi era amorţit şi o stare de imponderabilitate mintală o făcea ca în loc să fugă, să inspire cu mai mare nesaţ putoarea. Efectul halucinogen era în condiţii normale de neconceput, oaia să voteze lupul?!

Dacă ai fi privit cu atenţie, puteai observa sursa duhorii ca răspândită prin coşul unei colibe aflată la marginea ţarcului. În mijlocul ei era o troacă unde, sub supravegherea lui Jumătate-de-om-călare-pe-jumătate-de-varan-şchiop, hienele mestecau într-o ciorbă de lături dată în clocot ca să scoată cât mai multă abureală. Arătarea, o corcitură ciudată năpârlită de vreme, simţea că specia îi e pe cale de dispariţie, ultimul pe o scară a involuţiei, însă nu se putea împăca de fel cu ideea. Hienele nu fuseseră alese întâmplător, erau ultimele în lanţul trofic la capătul căruia urmau să devoreze resturile rămase din ospăţul deşănţat care se pregătea după Crăciun.

În culise, lupii îşi probau costumele din blană de oaie. Deşi le comandaseră mărimea XXL, tot nu îi încăpeau peste burtă, iar părul sârmos, de jivină, se iţea printre firele creţe de lână. Jumătate-de-om-călare îi linişti spunându-le că nu au motive de îngrijorare pentru că oile narcotizate cu aburii amestecului de lături nu mai sesizează astfel de amănunte. Şeful, lupul cel mai lacom dintre ei, îi instruise şi el că este cazul să se mai abţină din pradă, măcar până la iarnă când era planificat să pună ghearele pe stână, dar cu cine să te înţelegi, instinctul de fiară era mult mai puternic. Pe de altă parte, însuşi Şeful avea probleme. Încerca să-şi bage lăboiul într-o cizmă de cauciuc să semene cât de cât a cioban, însă în ciuda faptului că încălţase un ciorap murdar, nu-i intra şi pace.

Rând pe rând, îmbrăcaţi în blănile care ţipau pe ei, lupii se răspândeau ordonat prin stână, înarmaţi cu plase. Aspectul fioros era ascuns sub un zâmbet şi mai larg de când baciul îi făcuse să muşte coasa la ultimul asalt eşuat. Plasele erau pline cu momelile care ştiau ei că le plac cel mai mult oilor, o pungă de iarbă proaspăt cosită, un drob de sare şi poza şefului, pe post de desert. Poza făcea toţi banii: copiaseră fără ruşine poze cu stâne din Belarus peste care dăduseră „lipeşte” cu Şefu’ înconjurat de patru miei ca să pară mai oaie. Sub fotografia lupului domestic trona mare, lăbărţat, texul „Mândre că suntem oi!”. Când înmânau plasa, mirosul de sânge şi de transpiraţie de oaie le lăsa gura apă şi făceau eforturi supra-animalice să se abţină să nu le halească celor care le deschideau naive poarta, câte o coastă. Numai gândul că trebuie să mai ţină cura vegetariană doar câteva luni, îi făcea să-şi înghită în sec balele.

Oile în schimb erau cuprinse de o euforie bezmetică şi pănă şi cele care se feriseră de aburii pestilenţiali, se purtau ca muşcate de streche. Le era peste puteri să cadă de acord cum să se protejeze mai bine şi pe cine să-şi aleagă baci. Mofturoase, se purtau ca juriul la un concurs Eurovision, ba că unul e prea doct, bă că altul e gângav, de ce are barbă, ba că baciul ăl vechi să nu-şi mai bage băţul printre gard. În loc să se adune într-o singură turmă, oile umblau în grupuri răzleţe tocmai bune de pregătit mai multe feluri de mâncare pentru lupi: friptură în sânge, stufat de miel sau oaie la proţap.

În stână mai era o turmă ciudată de capre mânate de un baci cam dus. Până mai ieri, ca să semene cu puternicii zilei, se travestiseră în lupi, dar acum, în ultima clipă, îşi dăduseră seama că li se pregăteşte să fie făcute antreu. Turma numărase chiar câteva specimene de capre cu mutaţii genetice, posibile în urma unor încrucişări haotice de caprină cu jivină, şi care semănau mai mult a lup decât a capră, dar prin efortul dulăilor de pază, fuseseră gonite şi băgate într-un ţarc strâmt făcut în fosta fabrică de pâine. De-aia şi umbla vorba că erau „la brutărie”. Caprele erau pe cale să se dezmeticească, deşi momentul era departe câtă vreme nu le puteai face nici tunse să recunoască că fuseseră complice lupilor la ultima tentativă de lovitură de stână.

În ospăţul care se pregătea, fie oaie, fie capră, urmau să aibă aceeaşi soartă. Va fi mai tare instinctul de conservare decât abureala, încât în al doisprezecelea ceas, oile şi caprele să facă front comun? E oare greu de sperat că poţi convinge două specii diferite, dar înrudite, ovinele şi caprinele, că nu contează care face brânza mai mare, ci important e să alungi lupii, hienele şi Jumătăţile-de-om-călare-pe-jumătate-de-varani-şchiopi?

Şi-ncălecai pe-o şa şi sfârşii povestea, că doar n-aţi fi gândind că-i minciună, că eu nu-s de când cu minciunile, ci-s de când cu minunile.

(încheiere culeasă din Basmele Românilor, ed. Curtea Veche, 2010)