Povestea târfelor mele politice triste

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

L-am cunoscut pe Călin Popescu Tăriceanu cândva prin '98-99, perioadă ce mă prindea la apogeul fulgurantei mele „cariere” politice, în Biroul Permanent Naţional al TNL, unde – mărturisesc – m-am simţit până la un moment dat ca „peştele în apă” (parafrazându-l pe Llosa, dacă în titlu mi-am permis acelaşi lucru cu Marquez).

Asta cu toate că proveneam din recent „absorbitul/defunctul” PAC, cel mai "intelectual" şi "frumos" partid pe care l-a avut România postdecembristă.

Alături de mine mai erau (într-o enumerare aleatorie) Bogdan Olteanu, Cristi Boureanu, Rareş Mănescu, Cristian David, Cristian Adomniţei, Dan Motreanu, Vlad Moisescu, Rareş Bogdan şi încă câţiva, pe care dacă eu i-am dat uitării, destinul (politic) n-a făcut-o însă cu niciunul, şi cu toţii au ajuns cel puţin miniştri. În afară de mine şi de Rareş Bogdan (care are timp şi calităţi).

Eu am fost singurul "neprimit" în "paradisul" puterii adevărate. Altfel spus, salvat de mine însumi, de către îngerul meu păzitor – am înteles asta mult mai târziu – , care m-a ţinut – forţat – departe de pocalul cu ambrozie. Nu în ultimul rând, ţara a fost scutită de serviciile încă unui tânăr cu "mare potenţial".

Politica românească se vede altfel din interior, mult mai stupidă si ticăloasă decât pare, chiar si celor bine informaţi, dar neimplicaţi direct. Am înţeles, de acolo, "din spatele uşilor închise", nu doar cum se pot lăsa pervertiţi de sistem nişte tineri vrednici – majoritatea – ,"pe persoană fizică", ci şi cum nu se poate nimeni – de la sine – abţine să se îmbete cu putere, beţie ce provoaca cea mai mare şi sigură "mahmureală morală" posibilă în viaţa unui om. Îi compătimesc sincer şi mă bucur tot mai mult că am scăpat. Cine n-a fost măcar în preajma puterii nu poate înţelege chinul pe care ţi-l cauzează pierderea ei inevitabilă (într-o democraţie), cu mult mai mare decât cel al sărăciei de după bunăstare (ştiu cum e, pentru că l-am încercat şi pe acesta).

Văzând cât de departe sunt, nu atât colegii mei, care aveau scuza vârstei, ci mai ales liderii "seniori", pe care de multe ori i-am întâlnit în cadre informale, de ceea ce credeam atunci şi mai cred încă astăzi – parţial – că înseamnă valorile democratice si ideologia politică (noţiuni ce ar trebui să fie legate organic), am mai înţeles că răul cel mai mare al unei societăţi de tipul celei româneşti decurge din inexistenţa – practic – unei selecţii valorice la nivelul partidelor, orice promovare pe criterii de calitate autentică fiind absolut întamplătoare si degrabă stârpită, la prima cârtire în front.

Că membrii clasei politice provin tot din rândul naţiunii noastre şi este o iluzie că lucrurile se pot cu adevărat schimba în bine, atâta timp cât în structura ei intimă, în sufletul ei, naţiunea e stricată.

Că tinerii nu sunt neaparat o speranţă (vezi cazul Fidesz) şi nu au musai dreptate, oricât de bine ar suna sloganurile lor si cât de nobile le-ar fi scopurile şi de mari energiile. Dar faptul că nu există însă o alternativă reală la ei, mă face să nu consider defel futile gândurile si dezbaterile publice pe această temă si să nu le ignor "matur" doleanţele.

Revenind la Călin "file de poveste", acest zombie al USL-ului care ne bântuie azi pe noi toţi şi pe Ponta, în mod special, şi care era, pe atunci, ministrul non-conformist/teribilist (mergea, de pildă, pe motocicletă la minister) al industriilor în guvernarea CDR, ne vizita adesea la şedinţele noastre în care noi ne jucam de-a politica, intuind parcă miza pe care avea să o aibă atragerea de partea lui a viitorilor "tigri" tineri liberali. Ce-i drept, veneau acolo, în Aviatorilor, mulţi lideri ai vremii, alde Valeriu Stoica, Mircea Ionescu Quintus, şi chiar Nicolae Manolescu, singurul politician curat pe care l-am cunoscut (ca dovadă că n-a rezistat mult), dar Călin era omniprezent, fiind extrem de interesat să-i ţină sus stindardul pupilului lui, omului lui de casă şi de încredere, cel pe care tocmai îl pusese preşedinte al TNL şi mai târziu avea să-l puna al treilea om în stat, Bogdan Olteanu.


Îmi aduc aminte, de parcă ar fi fost ieri, de o întâmplare, cu valoare de anecdotă, petrecută la una din şedinţele de birou, la care era prezent şi "mentorul" Călin. Era vorba, în mare, despre mesajul pe care PNL-ul trebuia să-l transmită electoratului în acele vremuri tulburi. Iar eu, în inocenţa mea impardonabilă (aveam, totuşi, 30 de ani, din care 9 de politică şi antreprenoriat), m-am ridicat atunci şi am criticat faptul că nu există un mesaj coerent şi încurajator, şi niciun un program politic concret, de sprijinire a clasei mijlocii în devenire, a micului întreprinzător român, pe care eu îi vedeam ca fiind ţinte electorale majore ale unui partid ce se consideră de drepta, liberal.

Am fost stupefiat să aud atunci raspunsul marelui întreprinzător-ministru Tăriceanu, ce prefigura de fapt nefasta lui politică în domeniu, de peste 5-6 ani, când avea să ajungă premier. În opinia inginerului, clasa mijlocie românească era nesemnificativă numeric şi, implicit, partidul nu se putea baza pe ea, nu merita, carevasăzică, niciun mesaj sau ajutor special, iar ţintele noastre trebuiau să fie toţi ceilalţi votanţi, muncitori, ţărani, tineri, bătrâni, pensionari, intelectuali etc., de toate pentru toţi, întocmai ca în cazul oricărui partid de mase, de genul PSD-ului.

I-am replicat atunci – lucru care mi-a cam terminat cariera neîncepută practic încă, multumesc Călin! – că în viziunea mea, într-o ţară ca România acelor ani, aflată în plina tranziţie, şi unde clasa mijlocie era deja cel mai dinamic segment social, că e greşit să aplici criterii consacrate, "capitaliste", de măsurare a acestei pături, pentru că ea există mai mult ca potenţial, dar că orice tânăr care vrea să-si depăşească condiţia, să urce pe scara socială, să demareze orice întreprindere privată, trebuie considerat ca făcând – anticipat – parte din clasa mijlocie şi ajutat ca atare, iar noi, PNL-ul, suntem singurii care pot şi trebuie s-o facă!

Ultimul lucru "care mi-l amintesc" a fost bombăneala agramată a ministrului-playboy şi jena adâncă care m-a cuprins gândindu-mă la câtă dezamăgire îi poate provoca acest personaj tatălui său vitreg, vechiul liberal Dan Amadeo Lăzărescu, în casa căruia crescuse (degeaba).

Mulţi ani mai târziu aşteptam, cu aceeaşi inepuizabilă naivitate, ca singurul prim-ministru provenit din mediul de afaceri să facă, totuşi, cu adevărat ceva pentru micul întreprinzător român, motorul oricărei economii capitaliste, poate singurul segment social care n-a fost niciodată cu adevărat sprijinit, în niciun fel.

Dar nu, pe lânga faptul că singura lui preocupare majoră era să-i reziste cu orice preţ lui Băsescu şi să guverneze ilegitim, cu 20% în Parlament, omul nostru de la Citroën nu era şi nu va fi vreodată un om de drepta autentic, dincolo de ştaiful de faţadă şi de educaţia pe care nu o onorează.


Mai nou, constat că nu este nici măcar un "om de om", ci doar încă un "mort-viu", o tristă târfă politica dâmboviţeană care ţine morţiş să ne mai spună o poveste. Să sperăm că e ultima.

Postfaţă

Mi se reproşează de către unii comentatori că articolul este defăimator, iar prostituarea politică nu este "riguros" demonstrată. Eu am considerat că faptele ipochimenului sunt elocvente, nu e nevoie sa fie demonstrată "ştiinţific" înjosirea peremptorie la care s-a supus pe sine şi liberalismul pe care îl mai reprezenta. Asta înseamnă sa fii târfa, să te prostituezi, o degradare morala la care te supui singur. 

Evident că textul meu nu putea fi măgulitor si este defăimator doar în sensul de dispreţuitor, nu si de calomniator. E adevărat că pilda de la care am plecat nu demonstrează prostituţia politica, dar mie personal mi-a schimbat viziunea inclusiv despre "pragmatismul" politicienilor nostri, care nu este unul prea inteligent (nici nu ar putea fi altfel decat sunt ei). 

În schimb, gestul lui de azi îmi stârneşte suficient dispreţ, chiar şi numai datorită "naivităţii" lui impardonabile, încât să-l cataloghez astfel. O târfa politică nu trebuie să facă neparat vreun troc, altul decât cel cu onoarea ei. 

Pe de altă parte, nu pot aprecia curajul unui om politic – nu este pilot sau kamikaze – care face gesturi sinucigaşe şi ruşinoase, deopotrivă. Tăriceanu nu este bântuit de nimic, în afară de prostie, ci el ne bântuie, ca o fantomă care nu înţelege că e fantomă.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite