Politică

articolul anterior articolul urmator

Preotul şi listele de vot

20
19 Apr 2016 12:55:13
Eugen Tănăsescu

„Cu cine votezi?”, mă întreabă câte un prieten (situaţie din ce în ce mai rară).  „Am votat deja cu Hristos”, îi răspund. „Bine, dar nu-l putem pune pe Hristos pe listele electorale, deşi unii preoţi candidează”, vine răspunsul provocator, câteodată. Aşadar, cum se împacă procesul electoral cu preoţia?

Încep cu o observaţie, plecând de la cazul Marian Munteanu. Degeaba preţuim democraţia, dacă, atunci când vine vorba de candidaţi, unii sunt atacaţi doar pentru că au o anumită orientare religioasă. Similar, detest folosirea orientării religioase doar ca argument electoral. Oamenii nu trebuie să voteze o religie, ci proiecte clare pentru comunitate. Ispita fariseismului bântuie, adeseori, campaniile electorale: ni se spune că dezbaterile trebuie duse pe proiecte, dar în practică se recurge prea des la atacarea contracandidaţilor. Aţi văzut dumneavoastră în ultimele campanii electorale discuţii serioase pe proiecte? Eu nu prea, dar poate mă înşel.

Cred, însă, că alegerile locale aduc şi candidatura unor oameni religioşi prin definiţie, a preoţilor. De două decenii, din 1996, BOR şi-a pus problema modului în care clericii pot reprezenta comunităţile la nivel politic. Iar discuţia este una serioasă.

Hristos spune să dăm Cezarului ce e al Cezarului şi lui Dumnezeu ce e al lui Dumnezeu. Dar asta nu înseamnă că Cezarul poate uita de Dumnezeu sau că Dumnezeu n-are deloc de-a face cu Cezarul. Între ei există o oarecare legătură, lămurită de Sf. Pavel:

„Tot sufletul să se supună înaltelor stăpâniri, căci nu este stăpânire decât de la Dumnezeu; iar cele ce sunt, de Dumnezeu sunt rânduite. Pentru aceea, cel ce se împotriveşte stăpânirii se împotriveşte rânduielii lui Dumnezeu”.

Anarhia este un dezastru, fie că Cezarul se crede Dumnezeu, fie că Dumnezeu nu mai contează pentru Cezar.

Aproape în fiecare campanie electorală, subiectul Biserica şi alegerile ocupă un loc important în rândurile presei. De data aceasta, având alegeri locale, tema este repetitivă: candidatura preoţilor. Poate fi un preot candidat electoral? Da, însă în anumite condiţii.

Patriarhia Română a făcut câteva „Precizări ale Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române privind anul electoral 2016”. Ele nu sunt ceva nou, ci doar reiau principii şi idei care au fost întâlnite şi în anii trecuţi. Doar că, de data aceasta, eu unul m-am confruntat cu două mari întrebări în legătură cu aceste precizări.

1. Care ar fi „situaţiile excepţionale” în care preoţii şi diaconii „pot candida, însă doar ca independenţi şi doar pentru calitatea de consilier local şi consilier judeţean în România cu aprobarea scrisă a ierarhilor lor”?

Ca preot, mă gândesc ce m-ar împinge să candidez la o asemenea funcţie? Ce situaţie ar fi atât de limită încât să-mi las liniştea convorbirilor mele spirituale cu Dumnezeu şi cu credincioşii şi să mă apuc de dezbătut bugete, proiecte, decizii de Consiliu şi alte chestiuni legate de comunitate?

Teologic, ar fi un răspuns eronat să spunem că Dumnezeu n-are de-a face cu toate astea. E ca şi cum ai spune că Dumnezeu nu e interesat de viaţa pământească a credincioşilor săi: nu-l interesează cum trăiesc, cum sunt conduşi, ce drumuri au, ce utilităţi etc. Dumnezeu are de-a face cu acestea, însă într-o oarecare măsură. Limita este dată de convorbirea dintre Hristos şi Marta, una dintre cele două surori (Maria şi Marta) ale lui Lazăr cel Înviat.

Episodul este lămuritor din perspectiva înţelegerii raporturilor dintre starea contemplativă (Maria, care era absorbită de cuvintele Mântuitorului) şi starea activă, de slujire lumească (Marta, care trebăluia de zor să pună tuturor masa). La supărarea Martei că Maria a lăsat-o singură să muncească, Hristos are o observaţie care pune în echilibru munca şi contemplarea:

„Marto, Marto, te îngrijeşti şi pentru multe te sileşti; Dar un lucru trebuie: căci Maria partea bună şi-a ales, care nu se va lua de la ea”.

Cu alte cuvinte, slujirea lumească nu trebuie să uite de esenţa divină a omului. Altfel, totul devine materialism şi rutină inutilă.

Aşadar, Dumnezeu nu dispreţuieşte grija faţă de comunitate, dar ea nu trebuie pusă deasupra celor spirituale. Ca atare, Sfântul Sinod a decis că, „în vederea împlinirii misiunii sociale la care sunt chemaţi clericii în viaţa comunităţilor pe care le păstoresc”, clericul, deşi nu este chemat să fie Marta, poate fi şi Marta, când există anumite condiţii. Cum însă comunicatul Patriarhiei nu precizează clar aceste condiţii, permiteţi-mi nişte consideraţii personale.

a) O primă situaţie excepţională ar fi lipsa unor candidaţi laici care să reprezinte eficient comunitatea. Asta ar putea fi interpretată ca o ingerinţă a intereselor religioase în viaţa laică a cetăţii, dar doar în situaţia în care separaţia dintre Stat şi Culte este văzută la extrem. În realitate, între Stat şi culte trebuie să existe un dialog.

Toate deciziile autorităţilor locale au la bază, în diverse grade, motivaţii care se intersectează cu morala şi spiritualitatea. Dau un exemplu: e bine să avem şcoală, spital, biserică sau centre sociale, dar nu e bine să nu aibă utilităţi (apă curentă, canalizare, drumuri de acces). Invers: e bine să avem drumuri, canalizare, utilităţi, dar le avem degeaba dacă la ele sunt racordate şcoli, spitale, centre sociale sau biserici ruinate, nefolosibile. Degeaba avem unii, dacă nu au şi ceilalţi.

Dacă interesele materiale de grup, jocurile de putere sau alte chestiuni politice riscă să ducă la o abandonare a valorilor şi intereselor comunităţii din partea aleşilor, atunci preotul are menirea de a sfătui autorităţile să regândească strategiile. De aceea preoţii pot fi doar consilieri şi nu primari sau alte funcţii de decizie. Rostul preotului este să analizeze şi să sfătuiască, asemenea lui Dumnezeu, nu să decidă sau să impună (cum, uneori, Cezarii o fac). 

b) O a doua situaţie ar fi cea în care există anumiţi candidaţi care atacă în mod constant comunitatea respectivă. În această situaţie, preotul trebuie să apere comunitatea, contracandidând, dar din postura celui care îndrumă la reflecţie asupra chestiunilor în discuţie. Este esenţial ca preotul să caute să lămurească problema şi să îndrepte pe cel ce se împotriveşte comunităţii. Rostul preotului nu este să zdrobească pe adversar, ci, asemenea lui Dumnezeu, să întoarcă din eroare pe cel ce greşeşte, slujind comunităţii. Duşmanul trebuie iubit şi lămurit.

c) A treia posibilă situaţie este cea în care alte culte încalcă principiul neutralităţii politice şi manifestă partizanat politic pentru propria comunitate. În spirit democratic, şi preotul are îndreptăţirea de a-şi reprezenta proprii credincioşi, prin urmare ar putea candida. Dar chiar şi aşa, preotul nu poate apela la partide politice, deoarece partidul lui sunt chiar credincioşii cărora le slujeşte.

Un preot nu poate discrimina credincioşii pe motiv că aceştia au simpatii politice diferite. Similar, nu poate să se înroleze într-un partid politic, pentru că astfel ar arăta un dispreţ faţă de credincioşii ce susţin alt partid politic. Din punctul acesta de vedere, partizanatul politic este chiar o pagubă la adresa comunităţii, în sensul în care el induce împărţirea comunităţii în „bisericuţe” politice.

De altfel, se întâmplă deseori ca polemicile politice să atingă cote necreştineşti. Însă, la Judecată, Hristos nu ne va întreba cu cine am votat sau cu ce partid politic am ţinut, ci ne va întreba ce fapte am făcut. Partizanatul politic este, de multe ori, motiv de diminuare a dragostei creştine. Nu vom intra în Rai pentru felul în care am votat, ci pentru felul în care am iubit pe Dumnezeu şi pe aproapele.  

Dar chiar dacă un preot intră în această cursă electorală, mai are de înfăptuit o sarcină grea. Conform Patriarhiei, pe timpul campaniei electorale, el va fi suspendat din preoţie, pentru a evita riscul amestecării amvonului cu pupitrul electoral. Mi se pare un test teribil: să renunţ, o vreme, la a fi Maria, pentru a convinge comunitatea că pot fi şi Marta. Dilema vine mai ales din posibilitatea de a pierde: dacă nu obţin voturile comunităţii, cum mă mai înfăţişez eu în faţa ei? Îmi rămâne doar scuza că m-am înşelat în demersul meu, ceea ce nu e chiar confortabil.

2. Cu cine votăm? Este o întrebare arhetipală. Unii chiar simt că n-au cu cine vota şi nu se duc la vot.  Alţii votează negativ, alţii pozitiv. Câţiva aleg să-şi anuleze votul, mâzgălind pur şi simplu buletinul de vot. Există chiar o discuţie asupra obligativităţii votului. Între atâtea dileme, eu am una: cu cine votez, dacă tot am dreptul la vot (ştiţi cât s-a murit pentru acest drept)?

Încerc creionarea câtorva principii după care m-aş ghida în teribilul proces de a pune ştampila pe un candidat (practic, de a-mi încredinţa viaţa lumească în mâinile lui):

a) să fie credincios lui Dumnezeu şi responsabil faţă de comunitate, având la activ realizări concrete. Contrar părerii că nu ai cum să măsori credinţa cuiva, există un barometru infailibil: fapta. Hristos spune că orice om se cunoaşte după fapte, după cum pomul se cunoaşte după roade:

„orice pom bun face roade bune, iar pomul rău face roade rele. (…) De aceea, după roadele lor îi veţi cunoaşte”.

Iar Sf.  Iacov scrie: „credinţa fără de fapte moartă este”. Nu mă simt atras de cei care n-au făcut nimic până să intre în politică, aceasta fiind singura lor faptă remarcabilă: s-au făcut politicieni doar ca să candideze. E semn că vor doar beneficiile funcţiei, nu şi greutatea ei. Apropo, ca paranteză: după ce discuţii interminabile căutau să ne lămurească în trecut de beneficiile votului uninominal, iar ne întoarcem la liste?

De asemenea, fug ca diavolul de tămâie de cei care, fiind deja în zona politică sau administrativă, n-au produs nimic pentru comunitate. Sau, mai rău: au făcut ceva, dar doar pentru ei: conturi, case, maşini, terenuri etc. Poporul zice despre aceştia că „doar au muls” (cu variantele „tuns” sau „jumulit”), însă n-au şi „păstorit” pe alegători. Eu nu sunt contra răsplătirii celui ce conduce o comunitate. Dar... să fie răsplată, adică plată pentru ceva, nu pentru vid.

b) respect şi responsabilitate faţă de viaţă, om şi libertate. Această treime de valori este indispensabilă comunităţii. Cine nu respectă viaţa în sine, omul şi libertatea acestuia nu are ce să caute la cârma unei comunităţi, pentru că ar însemna să fie din start contra celor ce îl votează. Pui lupul paznic la oi?

c) apărarea moralei creştine. Esenţa acesteia este iubirea. Cum aş putea vota pe cineva care, nerespectând această morală, dă dovadă că nu mă iubeşte? Cel ce fură, cel ce practică mita, cel ce este demagog, cel imoral în familie sau comunitate, cel ce calcă în mod repetat Decalogul, toţi aceştia nu au de ce să primească votul meu, pentru că mă simt nerespectat sau chiar în pericol. Desigur, toţi greşim, nu există infailibilitate electorală, dar cred că integritate poate exista. De aceea, nu mă simt atras de dezbaterile electorale unde se practică exclusiv vânarea greşelilor contracandidaţilor. E semn de meschinărie sufletească.

d) preocuparea pentru dezvoltarea raţională a comunităţii (indiferent de domeniul abordat: sănătate, utilităţi, transport etc). Votez pe cel capabil să-mi prezinte un plan fezabil, în legătură cu ce vrem de la noi pe următorii patru ani. Sunt sătul de propuneri fantasmagorice, viziuni abisale, vise neîmplinite, lapte şi miere pe toate drumurile, ba chiar şi de tentativa de a crede că urbea mea poate deveni Raiul pe pământ. Sunt conştient de posibilităţi, resurse şi dificultăţi astfel încât să nu mai cred în tot felul de „proiecte”. Doresc rezolvate problemele cele mai urgente ale comunităţii mele, nu ţin ca urbea mea să devină brusc o navă intergalactică. Dacă nu aud problemele şi soluţiile de la candidat, înseamnă ori că n-are habar de ele, ori că nu-i pasă. Şi atunci, de ce l-aş vota?

Aici includ şi un alt slogan electoral, auzit din ce în ce mai des: „restartul”/„resetarea” localităţii. Mi se pare cam anost. Ce anume restartăm? Dezastrul, ineficienţa sau incompetenţa unor edili? Că lucrurile bune făcute până atunci nu prea ai cum să le resetezi.

e) preocupare pentru educaţie şi cultură. Deşi discuţia pe bugete, ziduri şi străzi este o tendinţă specifică materialismului contemporan, comunitatea nu are numai nevoi materiale. Ne trebuie apă şi asfalt în aceeaşi măsură cu care ne trebuie educaţie şi cultură. Căci dacă nu le avem, ajungem să folosim neînţelept atât apa cât şi asfaltul. „Leu care răcneşte şi urs flămând este cel rău care stăpâneşte peste un popor sărac”, spune înţeleptul împărat Solomon. Şi nu se referă doar la poporul sărac material.

Mă ia spaima când văd un candidat care, bazându-se pe psihologia maselor, încurajează electoratul cu mici, bere, găleţi sau alte „bomboane” electorale. „Luarea de prost” a electoratului duce, inevitabil, la batjocorirea comunităţii. Votul e ca un bumerang: spune-mi cine votează, ca să-ţi spun ce-o să iasă.

f) demnitate şi realism în discursul public. Cine practică limbajul suburban, lipsit de scrupule, plin de invective sau lipsit de respect pentru dialog n-are de ce să-mi cucerească votul. Similar, cel ce vorbeşte elegant, elaborat, dar fără conţinut sau, mai grav, eludând răspunsuri punctuale, n-are cum să fie votat de mine, pentru că nu-mi transmite nimic, mai grav, mă înspăimântă cu aplecarea spre viclenie, fariseism sau dublu-limbaj.

De asemenea, mă lasă indiferent discuţiile strict politice, unele ajunse simple răfuieli verbale între diverse persoane sau găşti numite partide, din care cetăţeanul nu se alege cu nimic. Şi observ că această abordare electorală este greu de părăsit în România. Semn că o parte a candidaţilor sunt fie imaturi politic, fie vicleni, pe principiul „oferim tot ce e nevoie, doar să ajung la putere”. Perfidie politică mai mare ca asta nu cred că există.

g) apărarea şi promovarea comunităţii în relaţia cu alte entităţi administrative (judeţene, naţionale, internaţionale). O comunitate nu trăieşte ruptă de lume. Mi-ar plăcea ca cel ales să se zbată în atragerea de fonduri, resurse, politici favorabile pentru comunitate. Iar dacă, prin aceasta, reuşeşte să şi promoveze comunitatea ca model pentru alte entităţi administrative, cu atât mai mult îmi va câştiga votul. Pentru că mă interesează foarte tare ca cele bune să se audă peste şapte mări şi ţări, nu peste şapte ani. 

După toate acestea, mai am o singură întrebare: am cu cine să votez? Dacă nu, oare să candidez?

Adauga Comentariu

Pentru a comenta, alege una din optiunile de mai jos

Varianta 1

Autentificare cu contul adevarul.ro
Creeare cont

Varianta 2

Autentificare cu contul de Facebook
Logare cu pseudonim

20 Comentarii

gogu58
19.04.2016, 13:26:16

"Pentru aceea, cel ce se împotriveşte stăpânirii se împotriveşte rânduielii lui Dumnezeu”. Discutabil parinte. Au fost momente cand stapanirea era un Hitler sau un Stalin. Si imi e greu sa cred ca "nu este stăpânire decât de la Dumnezeu" Romanii au o vorba "pana la Dumnezeu te manaca sfintii ". Nu am nimic impotriva sa candideze si preotii, si ei pot gospodari o comunitate la fel ca si ceilalti cetateni dar cred ca e mai bine ca Biserica sa se ingrijesca de suflet iar ceilalti de treburile obstei.

+7 (9 voturi)
Vanatorul/d.c.
19.04.2016, 14:10:42

„Cu cine votezi?”, mă întreabă câte un prieten (situaţie din ce în ce mai rară). „Am votat deja cu Hristos”, îi răspund.” La Constanta..? Da' cu cu Mazare si Nicusor Constantinescu, cum ramane..? :) Ca parca astia erau trecuti in..ordinul de zi pe unitate..bisericeasca, nu..? Sau pe astia doi i-au votat numai fetele bisericesti ajunse deja in Rai..?:)

+6 (10 voturi)
miron miron
19.04.2016, 17:00:37

Vanatorul d.c. esti atat de antipatic cand vorbesti de Iohannis, PNL si esti atat de simpatic, logic si prgamatic cand ii intorci replica parintelui Tanasescu..

+2 (4 voturi)
Dionysos Bacchus
19.04.2016, 14:25:57

D-le Tanasescu asta cum suna ;" Daca-i cal sa traga , daca-i popa sa citeasca iar daca-i copil sa se joace ". Probabil ca ai citit si matale asta inainte sa faci fabrica de popii .

+6 (8 voturi)
Paun Al
19.04.2016, 17:14:03

Aceasta este o esenta si o motivatie reala a religiilor , in particular a religiei iudeo-crestine , explicata atat de clar , atat de bine de Ap Pavel : "„Tot sufletul să se supună înaltelor stăpâniri,!!! căci nu este stăpânire... decât de la Dumnezeu; iar cele ce sunt,..... de Dumnezeu sunt rânduite. Pentru aceea, .....cel ce se împotriveşte stăpânirii..... se împotriveşte rânduielii lui Dumnezeu”.!!!" De altfet exegeti ai religiilor justifica aparitia lor ca mijloc suplimentar de control si teama inoculate multimilor . Cezarul , statul , spun : -aceste sunt normele , legile dupa care convietuiti . Cine nu le respecta este pedepsit conform legii . Dupa care vine religia , 'oamenii de religie ', clerul si spun... -Daca credeti ca puteti sa nu respectati legile date de Cezar si scapati daca nu sunteti prinsi ...va inselati amarnic . Pentru ca exista in cer un Dumnezeu , atotputernic ,atotstiutor care vede tot ,ii supravegheaza pe toti non stop . Si chiar daca credeti ca ati scapat de justitia pamanteasca , sau nu ati respecta 'poruncile " divine , dogmele si "randuiala bisericeasca "... sub nici un chip nu scapati de justitia divina .... In schimb daca va "supuneti stapanirii ' , daca ascultati de Cezar si de noi preotii .., daca faceti 'daruri " bisericii ... exista "viata de apoi " si aveti sansa sa ajungeti in rai . Cam asta ar fi pe scurt si clar sensul si rolul religiilor . Mai clar decat a explicat-o Ap Pavel nu se poate .

+3 (7 voturi)

Vezi toate comentariile (20)