Preşedintele Băsescu: tangou în trei

Traian Băsescu    FOTO: Reuters

S-a spus de atâtea ori: Băsescu e imprevizibil. Nu se dezminte nici în cele mai delicate momente. Cine-şi închipuia că îi va aplica PDL-ului o palmă usturătoare tocmai în situaţia în care avea nevoie să i se întindă o mână de sprijin?

Ar fi fost o rercunoaştere pe deplin meritată. Pentru observatorul de bună credinţă, actuala echilibrare economică şi funcţional-instituţională este rodul măsurilor excepţionale adoptate cu deliberată răspundere într-o criză gravă de guvernul Boc, cu asumarea corespunzătoare a consecinţelor negative în plan politic de către PDL. Iată, partenerii de guvernare dădură bir cu fugiţii, de dragul oportunismului electoral, fiind în stare să-şi renege propria contribuţie.

Pentru mine este cât se poate de limpede: dacă ar fi învins moţiunea Udrea, totul era OK. O duşmănie ireductibilă faţă de Blaga, principalul său colaborator de odinioară, i-a căşunat încă o dată, izbucnirea mentalitară a comandantului de navă: supunere totală!

Indiscutabil, românii au obosit politic.

Preşedintele subliniază – şi bine face – menţinerea registrului astfel câştigat şi de către guvernele Ungureanu şi Ponta, dându-i celui din urmă un fel de notă de trecere chiar dacă se opunea la timpul său obstrucţionar măsurilor de reformă şi austeritate. Dar, parcă pregătit din vreme – deşi ne-a obişnuit cu deciziile sale spontane – lansează pe piaţă şi Mişcarea Populară, un soi de replică la PDL menită, potrivit programului, să joace nu numai rolul de mobilizare electorală a celor peste 50% inactivi dar, esenţial, să fie şi principala depozitară a dreptei sau centrul-dreptei politice. Iată-l, deci, intrat într-un tangou cu parteneri a căror paşi dansanţi, declarativ, nu dau unul după altul. Care i-o fi fiind raţiunea, unde crede că se poate ajunge?

Indiscutabil, românii au obosit politic. Cantitatea de vitriol aruncată în arena politică de peste două decenii i-a adus acolo unde se sconta: la bagatelizare, la cultura urii, la ruperea rândurilor prin dezbinare, tocmai cu scopul de a fi mai uşor dominaţi. După teribilele evenimente din vara trecută ne aşteptam ca jocul malefic să continue. Surprinzător, însă, din clipa în care s-a izbit de dificultăţile răspunderii la guvernare, de atenţionările UE şi FMI, primul ministru Ponta a realizat, vădit mai mult decât USL sau PSD că vechea orientare nu duce nicăieri, drept care i-a imprimat guvernării o notă mai realistă, mai cu picioarele pe pământ.

Cum a devenit evidentă puterea sa de manevră asupra partidului şi coaliţiei, scăpând de sub dominaţia lui Iliescu, Năstase, Voiculescu, Hrebenciuc et.comp., preşedintele o fi socotit că o astfel de schimbare de ton şi culoare poate fi încurajată în beneficiul ţării. De aici, ideea coabitării îmbrăţişată şi de Ponta cu toată opoziţia penelisto-peceistă. De aici şi un respiro mai uşurat al românilor ahtiaţi după un dram de linişte.

Întrebare: pune oare preşedintele printr-o astfel de politică piedici în calea dreptei pe care tocmai a declarat ritos că vrea să o stimuleze? Dacă ne referim la PDL, răspunsul este ferm afirmativ. Încă nu se pot previziona consecinţele destabilizării PDL, tot astfel cum este sigur, va trece o bună bucată de vreme până ce Mişcarea Populară îi va lua locul, dacă o astfel de substituţie se va produce. În acest fel, s-ar putea ca paşii tangoului în trei să scape suavei mişcări dansante. Poate preşedintele este conştient de aceste virtuale sincope dar o fi apreciind că pe drumul atât de apăsător al golgotei politice, merită, în spiritul unui real-politik, a fi sprijinit orice pas spre ieşirea din fundătură.

Să se comporte şi să guverneze în aşa fel încât atunci când plec peste hotare să nu-mi fie ruşine să spun că sunt român.

Am intrat în săptămâna luminată a Sfintelor Paşti, prilej pentru români, conducători şi conduşi, de orice culoare ar fi, ca flacăra Învierii să-i lumineze, să-şi reamintească de datoria pe care o au faţă de România, faţă de trecutul şi viitorul ei, faţă de onoarea şi demnitatea ei. Să se comporte şi să guverneze în aşa fel încât atunci când plec peste hotare să nu-mi fie ruşine să spun că sunt român.