Preşedintele Iohannis iar a călcat pe bec!

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

În vremea regimului comunist, am reuşit să ies de câteva ori din ţară. Nu, nu vă imaginaţi că am mers prea departe. Doar în Republica Moldova, acolo unde locuiau o parte dintre rudele mamei mele. Care imediat după 1944 nu au scăpat de o deportare în Siberia, tot aşa cum celeilalte părţi regimul Gheorghiu-Dej i-a rezervat o deportare în Bărăgan.

Nu îmi mai aduc foarte bine aminte când s-a produs prima ieşire din ţară. Probabil în 1964. Ţin însă perfect minte senzaţia încercată în gara Ungheni în a cărei sală de aşteptare erau aninate imense portrete ale conducătorilor sovietici din acea vreme - Brejnev, Podgornîi şi Kosîghin. Îmi mai amintesc şi senzaţia acută de „străinătate” încercată atunci, senzaţie amplificată, poate, de procedura de schimbare a osiilor vagoanelor ce nu corespundeau ecartamentului căilor ferate sovietice. Impresia aceasta de rău, de străin, de ostil se disipa, desigur, îndată ce ajungeam la numeroasele rude pe care le aveam la acea vreme, dar reapărea când, dacă doream să mergem o zi în alt oraş, acolo unde aveam alte neamuri, eram obligaţi să trecem spre a ne anunţa prezenţa la Miliţia orăşenească.

Numai că înainte de a ajunge la Ungheni şi mai apoi la Sângerei, acolo unde locuiau bunica şi o parte dintre rude, părinţii mei erau siliţi să piardă ore şi ore la Miliţia din Alba Iulia. Într-o sală de aşteptare prost luminată, mama şi tata completau formulare după formulare absolut necesare obţinerii paşaportului. La care nici nu puteai visa decât dacă dispuneai de o „chemare” venită din partea rudelor „de departe”.

În cazul în care primeai dorita „aprobare” care, conform uzanţelor comuniste, se acorda numai o dată la doi ani, începea un al doilea calvar. Acela la capătul căruia ţi se dădea îngăduita cotă de „valută”, adică de de ruble fără de care nu puteai părăsi România. Ceva mai încolo, când situaţia economică a ţării începuse să se degradeze şi nici relaţiile cu Marele Frate de la Răsărit nu mai erau chiar foarte bune, nu mai puteai spera să obţii nici măcar acele câteva ruble, puţine, aşa că plecai contând pe bunăvoinţa rudelor. Ba chiar şi pe câte o micuţă contrabandă cu pantofi, cu bluze care încă se mai găseau în magazinele româneşti până în 1978 când am fost ultima dată în Basarabia sovietizată şi artificial, dar eficient rusificată.

După anul 1981, când am absolvit facultatea, şi până în 1990, când am avut parte de o primă, glorioasă „ieşire” de o zi la Debrecen, am încercat o singură dată să obţin o viză turistică în Iugoslavia, ţara „altfel” a lagărului comunist. Cum era de aşteptat, nu am obţinut-o. Nu prezentam „garanţii moral-cetăţeneşti”, nu eram căsătorit aşa că nu aveam pe cine lăsa „zălog”. Unde mai pui familia mea era una „cu probleme”, iar eu ascultam cam prea mult şi cam prea des Radio Europa Liberă. E foarte adevărat, nimeni, niciodată nu mi-a cerut vreodată socoteală pentru asta.

Cei din generaţia mea îşi amintesc foarte bine, cred, că atunci când îndrăzneai să soliciţi o viză turistică pentru vreo ţară occidentală, exprimându-ţi dorinţa de a vedea şi locuri din afara Raiului comunist, acolo unde erai asigurat de propaganda comunistă că se trăia prost, că viaţa e nesigură, că şomajul era în floare şi că pomii nu înfloreau de două ori pe an, aşa cum ne asigura glumeţ Mircea Crişan de la microfonul radioului de la Műnchen că se petrec lucrurile la Varşovia, de pildă, erai întrebat dacă îţi sunt deja cunoscute frumuseţile patriei. Dar şi realizările socialismului biruitor. Canalul Dunăre-Marea Neagră, Hidrocentrala de la Porţile de Fier, Transfăgărăşanul mai mult închis decât deschis, „trenul galben fără cai/ ce nu-i birjă nici tramvai ”, ş.a.m.d. Fiind imediat sfătuit să le vezi mai întâi pe acestea şi abia după aceea decadentul Occident

Mi-am amintit de toate acestea citind zilele trecute reproşurile aduse preşedintelui Klaus Iohannis care, în viziunea beştelitorilor săi zilnici, a mai călcat o dată pe bec, comiţând două greşeli de neiertat. A ales să îşi petreacă sărbătorile pascale alături de părinţii domniei sale, de ani buni stabiliţi în Germania, şi a plănuit ca după aceea să plece într-o scurtă vacanţa în Insulele Madeira. Plătită din bani personali. Admiratorii necondiţionaţi, unii contra-cost ai fostului preşedinte Băsescu, au sărit ca arşi reamintindu-ne că cel despre ai cărui apropiaţi aflăm aproape zilnic că au probleme tot mai grave cu DNA-ul, cu DIICOT-ul, cu justiţia, nu şi-a petrecut nicio vacanţă dincolo de graniţele patriei. Ci în locuri unde, într-o vreme,  pe banii Statului român, se trăgea de şireturi cu ultranaţionaliştii lideri ai diverselor partidelor extremiste veniţi pe la felurite şcoli de vară.

Ba chiar, unii mai informaţi într-ale cutumelor prezidenţiale s-au grăbit să ne asigure că nu e deloc bine ca un şef de Stat să plece în concediu în altă ţară. Alţii, precum doamna Sabina Fati, s-a grăbit să facă apel la Codul Muncii, amintindu-ne într-un comentariu difuzat luni de Radio Europa Liberă că un angajat la Stat nu are dreptul să plece în vacanţă înainte de a fi împlinit 11 luni în muncă, pontatoarea improvizată omiţând că dl Iohannis nu s-a angajat la Stat doar din 22 decembrie 2014 când a preluat mandatul prezidenţial. Cam la fel se comportă etern răsucitul presar din vremea comunismului, reîmbulinatul Ion Cristoiu. Care scuipă unde a pupat şi viceversa. Pare-se că noua lui stăpână, Elena Udrea aflată în jenă financiară după ce a ajuns după gratii, i-a ordonat găgeşteanului devenit un fel de domn de companie sau majordom al lui Traian Băsescu pe care se face că îl întreabă pe la reluatele şi răsuflatele lui apariţii tv în stilul Marius Chicoş Rostogan, să îşi dubleze calitatea de secretar particular şi cu aceea de pontator. Ocupaţie în care o acompaniază zelos pe blogul său pe doamna Fati. A mai sărit şi jurnalistul cu conştiinţă de plastilină Cătălin Striblea care a edictat că dl Iohannis trebuia să informeze poporul  unde, când şi cum vrea să plece în concediu. Oare nu era necesar să depună o cerere care să fie aprobată de conducerea postului B1tv, tot mai sărac şi mai aproape de faliment de când nu mai primeşte subvenţii cu dedicaţie?

Criticii domnului Iohannis nu au sărit însă deloc ca arşi atunci când dl Traian Băsescu a dat fuguţa să se opereze la o clinică din Viena, deşi putea să o facă foarte bine şi în România. Nici când acelaşi fost preşedinte, spre a justifica neputinţa dar şi nevrerea Statului român de a le asigura salarii decente medicilor din ţară, făcea senin, eu aş zice că neruşinat, vorbire la drepturile omului, la libera circulaţie a persoanelor, la accesul liber pe piaţa muncii europene şi altele asemenea încurajându-i pe tinerii absolvenţi de Medicină să plece în cele patru zări cu consecinţele acum foarte bine cunoscute.

În ceea ce mă priveşte, prefer un preşedinte liber, care merge în concediu unde îi pofteşte inima, mai puţin atent şi încorsetat de tot felul de reguli, inclusiv de aceea ignobilă a „nerespectării Constituţiei” în interes personal ori în avantajul partidului „de suflet”, regulă „statuată” de dl. Traian Băsescu, decât unul apropiat ba de Bercea Mondial, ba de prea-cinstitul doctor Yasin, ba de „borduristul” Videanu, ba de „multimandatara” infractoare Elena Udrea. Şi lista ar putea continua. Şi care atacă furibund justiţia când aceasta a început să se ocupe de matrapazlâcurile mari cât casa, de fapt cât casele, matrapazlâcuri ale lui şi ale apropiaţilor lui.

Şi încă ceva. Fostul cancelar german Kohl îşi încheia programul săptămânal vinerea la ora 14, nu făcea ore suplimentare, pleca în concedii în străinătate, iar lucrurile în ţară mergeau ok şi reunificarea acesteia a fost posibilă chiar dacă nu fără eforturi. Doamna Merkel, deşi născută în Germania de Est şi familiarizată cu obişnuinţele din comunism, îşi îngăduie şi domnia-sa vacanţe peste graniţe. Iar Germania o duce în continuare cam tot la fel de „rău” cum o ducea pe vremea când soarta îi era plânsă cu lacrimi de crocodil mincinoase de îngrijorata Scânteie şi de surata ei mai mică Scânteia tineretului. Unde- ce să vezi? – îngrijoratul de azi Ion Cristoiu era nici mai mult, nici mai puţin decât redactor şef-adjunct. Ba chiar, prin 1987-1988 când a fost numit la conducerea revistei Teatrul se mândrea cu anii săi lungi de şefie în presa comunistă.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite