Preşedintele nimănui

Preşedintele Klaus Iohannis a amânat propunerea de avansare în grad a colonelului Paraschiv, una din „fantomele albe” care au coordonat represiunea din Piaţa Victoriei în data de 10 august, până „după pronunţarea organelor judiciare abilitate cu privire la legalitatea acţiunilor Jandarmeriei Române”.

Tehnic şi procedural, s-ar putea argumenta că preşedintele a procedat corect. A ales să aştepte finalizarea anchetei înainte să ia o hotărâre. Însă la fel de bine motivaţia oferită de către Ministerul de Interne pentru propunerea avansării în grad, cum că MAI „îşi fundamentează decizia pe faptul că ofiţerul a dat dovadă de un înalt profesionalism, responsabilitate şi devotament în exercitarea atribuţiilor de serviciu” e una penibilă şi ar fi putut constitui pretextul pentru preşedinte de a refuza propunerea. Devotament în exercitarea atribuţiilor de serviciu? Probabil. Responsabilitate şi înalt profesionalism? Am văzut toţi imaginile cu brutalitatea jandarmilor şi cum însuşi colonelul i-a îndemnat să agreseze un jurnalist.  

Însă dacă birocratic se pot găsi pretexte pentru decizia preşedintelui, moral acesta nu are nici o scuză. A privit o ţară întreagă cum cei responsabili de asigurarea ordinii publice au gazat fără discernământ protestatari paşnici, indiferent că a fost vorba de femei, bătrâni sau copii, cum au fost bătuţi şi brutalizaţi cetăţeni români, reporteri ai presei internaţionale, turişti străini. Imaginile respective au făcut înconjurul lumii, însă aparent nu l-au revoltat suficient pe preşedinte încât să îşi asume o poziţie tranşantă cu privire la propunerea ce i-a fost transmisă de către MAI. Imediat după proteste opoziţia şi opinia publică au cerut convocarea de urgenţă a CSAT-ului pentru a-i trage la răspundere pe cei vinovaţi. Klaus Iohannis a ales însă să nu o facă, altă oportunitate ratată, laitmotivul preşedinţiei sale.

Ordonanţa de urgenţă menită să depopuleze DNA-ul l-a prins şi ea în ofsaid. Încă de vinerea premergătoare adoptării ei presa vuia că e iminentă asumarea unei ordonanţe pe justiţie. Preşedintele n-a avut nici o reacţie. Avea programată o vizită externă dar avea posibilitatea de a ieşi cu un avertisment public. Nimic! Între momentul anunţării ei de către executiv şi publicarea în Monitorul Oficial au trecut 30 de ore, din nou, tăcere. Când opinia publică era cu ochii pe el aşteptând ceva, orice, preşedintele şi-a luat o zi liberă absentând de la prima zi a întrunirii şefilor de stat ai Uniunii Europene. Când a binevoit în cele din urmă să cuvânteze cerând demisia sinistrului justiţiei fapta era deja consumată. În timp ce actuala coaliţie de guvernare demolează sistematic tot ce înseamnă stat de drept, sistem de echilibru al puterilor, iar democraţia în România stă să îşi dea duhul, preşedintele Iohannis declara halucinant în faţa Parlamentului European că România „e un stat de drept, e un stat democratic, în România există o dezbatere politică şi o democraţie foarte vie”. Apoi s-a declarat împotriva adoptării unei rezoluţii a Parlamentului European la adresa României, de l-au lăudat toţi patrihoţii şi oficiile lor de presă. Să fie bine, ca să nu fie rău!

Nu doar că preşedintele comunică rar, dar atunci când o face adesea ajungi să îţi fi dorit ca mai bine să nu fi zis nimic. Pe Codruţa Kovesi a demis-o prin purtătorul de cuvânt, fără a binevoi măcar să îşi arate faţa. Când Vladimir Putin a declarat că graniţele României ar putea fi puse în discuţie era probabil în concediu. Despre impostura şi plagiatele de la Academia SRI n-a avut nimic de comentat. Cu privire la scandalul de la Direcţia Informaţii şi Protecţie Internă a MAI ce s-a soldat cu punerea sub urmărire penală a ministrului de Interne de atunci, din nou n-a binevoit să spună ceva. Iar astea sunt doar câteva exemple când nu doar că ar fi trebuit să vorbească, dar avea şi obligaţia să o facă, toate aflându-se în sfera atribuţiilor sale constituţionale. În epoca digitală şi era social media, distanţa între mesajele preşedintelui pe reţelele de socializare e de câteva săptămâni, iar chiar şi atunci când întrerupe tăcerea majoritatea postărilor sunt fotografii de la diverse evenimente oficiale. Între mesajul din 13 august referitor la violenţele comise de Jandarmerie şi următoarea postare din 10 septembrie, prilejuită de deschiderea anului şcolar, a trecut aproape o lună de zile. Poate că preşedintele nu e un fan al Facebook, dar Administraţia Prezidenţială ce o fi păzind? Consilierii ăia bine plătiţi pasc iarba absolut degeaba la Palatul Cotroceni.

Din entuziasmul „Klaus, Klaus, scapă-ne de Mickey Mouse!” n-a mai rămas nimic. Preşedintele Iohannis nu e doar un preşedinte nejucător, e un preşedinte absent, preşedintele nimănui. Mandatul său va rămâne în istorie drept perioada în care democraţia în România a intrat în comă.