Prima zi a lui Iohannis. Cu ce rămânem

În mod ciudat, media a acordat luni mai multă atenţie perdantului decât învingătorului - probabil,  efectul unui reflex condiţionat al editorilor de a privilegia trosneala în detrimentul informaţiei care contează cu adevărat. Cu tot respectul pentru atmosfera de doliu din PSD, dar ceea ce se întâmplă acolo este despre trecut.

În schimb, primul discurs public al preşedintelui ales este despre viitor. Luni am avut primele indicii despre ce ar putea urma după inaugurarea noii preşedinţii. Acesta a fost, de fapt, subiectul zilei. Sau ar fi trebuit să fie.

O formulare a lui Klaus Iohannis este de reţinut, înainte de toate:

„voi fi un preşedinte liber”.

Aceasta ar putea fi doar o formulă de complezenţă, una dintre cele care se lansează adesea de către cei proaspăt aleşi – cum că vor fi preşedinţii tuturor şi aşa mai departe. Sau poate că e mai mult.

În definitiv, alegerea lui Klaus Iohannis  este mai întâi de toate rezultatul miraculos al unei revolte spontane a electoratului ( cu deosebire tânăr şi activ) şi cu mult mai puţin o performanţă de partid sau de echipă de campanie. Prestaţiile acestora din urmă au fost – s-o recunoaştem – mai degrabă modeste. Klaus Iohannis are toate motivele să-i fie obligat alegătorului, cu mult înaintea ”sistemului”.

Va acţiona în consecinţă, adică va merge până acolo încât să nu facă vreo concesie baronilor celorlalţi, de altă culoare decât cea roşie, adică celor din PNL, PDL sau PMP? Viitorul ne-o va arăta.

Până una-alta, în chiar prima zi de după alegere, i-a pus o bilă firebinte în mâini însuşi preşedintelui în exerciţiu, Traian Băsescu, atunci când i-a cerut să-i recheme pe ambasadorii şi consulii vinovaţi pentru proasta desfăşurare a votului în diaspora.

Greu de spus acum care este responsabilitatea reală a acestor diplomaţi în cadrul procesului de votare – ei par a fi mai curând între ciocan şi nicovală, o interfaţă nefericită între alegătorii nemulţumiţi şi autorităţile incompetente de la Bucureşti. Dar asta contează mai puţin, oricum, mult mai puţin decât încărcătura politică a  cererii.

Dacă Traian Băsescu va da curs acestei cereri,  se va alinia şi el, într-un anumit fel, preşedintelui ales. Şi, din acest punct de vedere, se va situa pe undeva în zona lui Victor Ponta, care a acceptat imediat respingerea controversatei legi a graţierii şi amnistiei.

Va ignora cererea lui Iohannis, fără prea multe comentarii? Sau, mai rău, va ieşi să-i tragă o smetie în direct, la declaraţia de şase şi jumătate, ca să arate cine-i încă jupânul?

Atunci nu va face decât să se pună împotriva celor şase milioane de votanţi şi să o dea jos pe pupila sa, Elena Udrea, de pe valul popular pe care încearcă să se cocoaţe acum. Şi nu tocmai singură, ci alături de o mână de trombonişti pentru care, până foarte de curând, Iohannis era nimeni altul decât ”Premierul Grivco”.

În prima ”zi de după”, Klaus Iohannis a trecut peste amabilităţi. Fără a-şi arăta în vreun fel recunoştinţa faţă de aparatul de partid care i-a fost în spate ( cu atât mai puţin faţă de aliaţii de conjunctură din turu doi), s-a distanţat de ”politicieni”, a determinat Camera Deputaţilor să se mişte ca să respingă legea graţierii şi amnistiei şi i-a trasat o temă preşedintelui în exerciţiu. În plus, a promis că va schimba modul în care se face politică în România.

Viitorul preşedinte a arătat că este conştient de puterea sa – deocamdată informală – şi că nu ezită să şi-o folosească. Dacă acesta este un semn bun ( şi, mai ales, pentru cine) rămâne să vedem. A fost doar prima zi din următorii cinci ani.