Principele scîrbei

Nu există unanimitate asupra modalităţilor în care un popor poate fi redus la tăcere. Unii cred că masele trebuie să fie cîştigate prin îndestulare, alţii cred că, dimpotrivă, ele trebuie înfometate.

Unii spun că masele de oameni trebuie să fie distrate, alţii că trebuie înfricoşate. Unii cred că oamenii trebuie să se simtă liberi, alţii că nu trebuie să se simtă liberi. Ziua de 29 iulie a mai adăugat acestei liste o tehnică nouă de închidere a gurii unui popor: scîrba! Pînă la această dată nimeni nu cred că s-a gîndit că scîrba poate fi un extraordinar de eficient instrument de împilare a poporului. Un Machiavelli român ar scrie fără îndoială un Principe al scîrbei – un manual al conducătorului care reuşeşte să stăpînească exclusiv prin puterea de inducere a scîrbei în supuşii săi. Ziua de 29 iulie 2012 poate fi introdusă în calendarul sărbătorilor naţionale, alături de ziua Imnului naţional, ca Ziua Scîrbei Naţionale.

În seara acelei zile, la vederea lui Traian Băsescu fluturînd drapelul naţional în semn de mare victorie, după ce tocmai încasase peste şapte milioane de voturi pentru demiterea sa, cred că întreaga naţiune, incluzîndu-i pe susţinătorii săi, s-a cutremurat de scîrbă. Este reacţia pe care cred că Traian Băsescu şi stafful său de campanie au urmărit să o producă în rîndul populaţiei. Cine are puterea să revadă acele imagini va constata că spectacolul oferit în acea seară de Traian Băsescu şi de acoliţii lui este creat după toate regulile artei grotescului, un grotesc suprem, măreţ, absolut ireproşabil. Kitch-ul „flăcării democraţiei“, care maimuţăreşte jalnic flacăra olimpică, atmosfera de bodegă cu cheflii exaltaţi, roşii în obraji, rînjetele de primate, steagurile, ieşirea la fereastră a unui fost prim-ministru al României, discursurile de mulţumire şi tonul triumfalist, negarea evidenţelor – toate acestea sînt elementele unor bufonerii menite să trezească nu amuzamentul poporului, ci scîrba lui.

Preocuparea lui Traian Băsescu (şi a acoliţilor lui) în toată această campanie electorală şi la sfîrşitul ei a fost cum să-şi exercite nu forţa de seducţie, căci pe aceasta o pierduse iremediabil, ci capacitatea de a produce repulsie, de a produce silă în cetăţenii români. Scîrbă. Scîrba de vot. Singura carte pe care o mai avea de jucat şi pe care a jucat-o magistral. Rămîne să aflăm numele terapeutului care l-a convins să-şi dea măştile jos şi să-şi exploateze imensele resurse de anticharismă cu care este înzestrat în mod natural. Decît să se mai prefacă, inutil, „simpatic“, „plăcut“, „credibil“, Traian Băsescu a înţeles că este mult mai simplu şi mai eficient să elibereze cealaltă faţă a domniei sale, „bestia“ ţinută sub obroc timp de opt ani.

Ura, dispreţul, detestarea cetăţenilor ţării sale (pe care-i consideră, alături de ceilalţi deştepţi din jurul său, aserviţi unei singure televiziuni, a cărei obsesie îi macină ireversibil materia cenuşie), refulate pînă acum, au răbufnit în sfîrşit, dîndu-i noi şi necunoscute puteri. Traian Băsescu şi saltimbancii din jurul lui au reuşit să hipnotizeze prin scîrbă, să imobilizeze prin greaţă, să încremenească prin silă, să înlemnească prin dezgust. Traian Băsescu, un Jean-Baptiste Grenouille pe dos, a descoperit reţeta unei miasme otrăvitoare, care a blocat votul unor largi pături ale populaţiei.

Scîrba produsă de Traian Băsescu şi de acoliţii săi în seara de 29 iulie a fost însă pecetluită dimineaţa de către liderii USL, între care se evidenţiază domnul Victor Ponta, care, cu o nonşalanţă uluitoare, a pasat mingea în terenul lui Traian Băsescu, a acceptat că acesta poate reveni la Cotroceni, dacă nu înţelege să-şi dea demisia, şi ne-a spus că sînt lucruri importante de făcut – delegaţia FMI etc., că el, ca prim-ministru ş.a.m.d. Refe­rendumul devenise o treabă secundară, scoaterea poporului la vot o poveste încheiată, peste şapte milioane de voturi pentru demitere – o cifră oarecare. Victor Ponta, ca şi Traian Băsescu, este mai preocupat de func­ţia lui decît de voinţa poporului („piară poporul, mie să mi se spună prim-ministru”), crede că întîlnirea lui cu FMI-ul este mai importantă decît urletul în tuş al norodului şi că, în general, te poţi juca de-a referendumul dacă aşa îţi vine cheful. Din două una: ori referendumul a fost un succes (aşa cum domnii Ponta şi Antonescu susţin), şi atunci trebuie să facă totul pentru ca rezultatul acestuia să fie recunoscut şi impus, ori a fost un insucces, şi atunci domnii Ponta şi Antonescu trebuie să şi-l asume şi să-şi dea demisia, să se retragă din viaţa politică, aşa cum, de altfel, domnul Antonescu, mult mai coerent la începutul procedurii de suspendare, a şi promis. A umbla cu fofîrlica, a schimba discursul belicos pe un piuit jalnic, a umbla cu gogoşi de genul „domnul Băsescu a fost demis politic“ sau „aşteptăm soluţia de la Curtea Constituţională“, a te lua la întrecere, în rînjete, cu adversarii băsişti înseamnă a practica aceeaşi tehnică a inducerii scîrbei amuţitoare, paralizante, hipnotizante în minţile şi sufletele milioanelor de cetăţeni români.

Dacă vo­inţa poporului român a fost serios zdruncinată de greaţa produsă de ţopăiala gălăgioasă şi grotescă de la sediul de campanie a lui Traian Băsescu, aceasta a fost anihilată de scîrba produsă de liniştea ţanţoşă şi imperturbabilă a curcanului de la palatul Victoria.

Plini de scîrbă, românii vor fi mai uşor de condus, vor îndura mai uşor lipsurile, privaţunile, greutăţile. Vaccinaţi cu scîrbă vor căpăta, speră politicienii noştri, imunitate la orice fel de politică vor exercita asupra lor. Neîncrederea faţă de „clasa politică“ a fost în ziua de 29 iulie 2012 transformată în scîrba faţă de clasa politică. Aşezate pe această temelie de scîrbă a naţiei, fotoliul domnului Ponta şi cel al domnului Băsescu vor căpăta o stabilitate nesperată.

Acest text a fost iniţial publicat în Observator cultural şi poate fi accesat aici.