Procurorii ţării sau ţara procurorilor?

Dintr-o epocă în care fiecare fura ce voia şi de la cine voia iar a fura era o virtute ne îndreptăm astăzi spre perioadă a pocăinţei sociale în care atât oamenii politici cât şi afaceriştii de carton din spatele lor merg încolonaţi către arest cântând în cor „noi nu comentăm deciziile instanţei” iar procurorii dinamitează toate instituţiile statului, aşa cum le-am cunoscut noi în 25 de ani.

Evoluţia reformei din justiţie nu poate fi contestată nici măcar de cei mai mari cârcotaşi. De la justiţia care se realiza în mare parte pe şpagă sau pe pile, de la cazuri penale în care se măsluiau probe grosolan până la ”execuţii” comandate politic, toate le-am trăit şi le-am văzut în primii ani de democraţie sălbatică ai României.

Şocul ultimilor 2-3 ani a fost foarte mare pentru că a luat pe nepregătite întreaga societate. Toţi şi dintotdeauna propovăduiau ”numele” justiţiei dar în acelaşi timp toţi se raportau la instanţă ca la o glumă. Majoritatea au încercat să o controleze politic folosind-o ca armă împotriva adversarilor şi toţi se considerau (şi încă se mai consideră) victime politice atunci când sunt condamnaţi.

Presa a investigat de-a lungul anilor mult mai profesionist decât organele statului afacerile oneroase iar societatea a fost conştientă în tot acest timp de golăniile politicienilor dar văzând că aproape 25 de ani nimeni şi nimic nu-i deranjează pe aleşi din furat, aşteptarea generală a fost foarte scăzută şi nimeni nu mai credea că ceva se poate schimba.

Principalul rol al justiţiei, din dreptul roman şi până astăzi, nu este acela de a pedepsi infractorii ci de a preveni comiterea infracţiunilor. O justiţie puternică impune în societate o conduită civilizată iar în timp asta formează o educaţie civilizată care duce la consolidarea naturală a statului de drept.

Reforma justiţiei române a cunoscut două mari etape. 

La început s-a primenit corpul procurorilor şi judecătorilor prin promovarea tinerilor în funcţii înalte şi de răspundere. Li s-a dat multă putere la vârste foarte fragede. Un exemplu relevant este cel al procurorului care l-a arestat pe Mircea Băsescu şi care a întrat în procuratură în 2009. Noua generaţie a magistraţilor este formată din tineri pasionaţi, cu adevărat dedicaţi şi cu multă credibilitate. Dintr-un motiv foarte simplu: aproape orice judecător sau procuror tânăr poate trece oricând în avocatură unde poate câştiga de 5-6 ori mai mulţi bani cinstit şi legal. Nu se mai justifică corupţia în rândul tinerilor magistraţi în condiţiile în care ei lucrează tot timpul cu această alternativă pe masă. Dacă aleg magistratura, chiar şi pentru o perioadă determinată, o fac din pasiune. Mai apoi, odată format un corp de „dobermani” tineri, procurorii s-au năpustit asupra politicienilor, vânând, într-adevăr, infractori trofeu dar care oferă cel mai puternic exemplu în societate. De la toate partidele, de la toate nivelele, ”legende vii” ale politicii româneşti merg spăşiţi către DNA, atunci când nu sunt aduşi direct cu mandat.

Pe fondul unei imense neîncrederi a societăţii în tot ceea ce se vede la televizor, DNA a optat pentru o strategie interesantă, de PR, asemănătoare unei companii, prin care a ales o comunicare publică agresivă, atrăgătoare, chiar captivantă uneori, în care prin relaţii personale ale jurnaliştilor cu procurorii, scoate în piaţă elemente suculente din dosare: fragmente bine alese din interceptări, probe care la prima vedere sunt clar incriminante şi detalii picante din rechizitorii care toate coroborate vin să confirme percepţia socială de vinovăţie asupra diverşilor inculpaţi. Astăzi, când un politician intră în sediul DNA, telespectatorii deja l-au condamnat definitiv şi irevocabil a priori şi aşteaptă însetaţi în faţa televizoarelor detalii intime din interceptări.

După o vreme, asemenea unei campanii comerciale, „campania de publicitate” părea că se perimă, cetăţenii nu mai păreau interesaţi de interceptări, care oricum nu erau urmate de nicio acţiune concretă sau cel mult erau urmate de un proces care treneza ani buni până la o soluţie definitivă. În acel moment DNA-ul trebuia să vină cu ceva nou, trebuia să convingă societatea că lucrează la fel de intens şi atunci a plusat cu o campanie de arestări preventive. Arestul preventiv, în drept, este considerat a fi o măsură cu totul excepţională care are două resorturi clare: inculpatul reprezintă un pericol public iminent sau există suspiciuni temeinice că ar încerca să influenţeze martori sau să distrugă probe. CEDO pune un accent deosebit pe garantarea libertăţii persoanei şi pe evitarea îngrădirii acestui drept. Campania DNA (susţinută puternic de instanţa de judecată prin confirmarea mandatelor) forţează de mult aceste principii.

Cum în publicitate nimic nu ţine mult, deja şi simplul arest completat de interceptări zemoase era pe cale a se perima. Era nevoie de ceva nou pentru 2015 pentru ca telespectatorii să rămână prinşi în faţa televizoarelor. Soluţia a venit din noul Cod de Procedură Penală unde este legiferată delaţiunea. În ultimele 3-4 luni aproape fără excepţie, inculpaţii arestaţi preventiv au făcut denunţuri împotriva altor inculpaţi sau împotriva unor persoane aflate în afara anchetei. Denunţurile sunt de cele mai multe ori spectaculoase, zgomotoase, captivante. În baza denunţurilor (oferite presei tot „chirurgical”, din nou doar cu elementele clar incriminante) procurorii deschid noi anchete, arestează pe bandă rulantă noi inculpaţi, arestul Poliţiei Capitalei îşi măreşte spaţiul de detenţie. Acum, că apar indicii despre primele denunţuri calomnioase (cel puţin în cazul Topoliceanu – Breazu), ne putem întreba dacă aceste denunţuri sunt investigate temeinic sau sunt folosite pur şi simplu ca ”bănuială legitimă” pentru arestarea preventivă.

Tot din campania de PR a DNA pare desprins şi faptul că Direcţia are o singură intrare/ieşire prin care intră atât martorii şi avocaţii cât şi inculpaţii încătuşaţi. Astăzi, când politicianul nostru intră în sediul DNA, deja condamnat de societate, telespectatorii aşteaptă însetaţi să-l vadă umilit în momentul în care iese din clădire cu cătuşe şi flancat de doi ofiţeri. Se crează chiar un soi de dezamăgire atunci politicianul „scapă” doar cu un arest la domiciliu sau cu un control judiciar.

Modul actual de operare a DNA este evident că nu este cel normal şi logic într-un stat civilizat. Riscul cel mai mare este cel al erorii. Luăm în calcul şi abuzul şi reaua credinţă a unor procurori care sunt incredibil de periculoase şi de nocive mai ales pentru inculpat dar şi pentru credibilitatea instituţiei. Dar riscul rămâne cel al erorii, al anchetelor insuficient instrumentate, al îngrădirii ireversibile a unor drepturi fundamentale ale omului. Întrebarea care trebuie pusă este care ar fi fost alternativa? Modul de lucru este determinat pe de-o parte de nevoia de credibilizare a actului de justiţie iar pe de altă parte de un volum imens de infracţiuni şi infractori care trebuie gestionat într-un timp scurt, acţionându-se de multe ori cu ameninţarea prescrierii iminente a multor fapte. 

Dacă nu se apela la o strategie de PR aveam astăzi o încredere în DNA şi SRI de aproape 60%? Şi da, efectul pervers se răsfrânge din păcate asupra funcţionarilor simpli, oneşti, care de frica unor excese de zel al tinerilor procurori, preferă să nu mai semneze nimic, să nu îşi mai asume nicio decizie, nici măcar acele decizii care ţin de fişa de post şi astfel pot paraliza ramuri întregi din administraţie. Şi da, putem chiar vorbi despre o teroare generală în administraţia publica din România faţă de procurori. Dar care era alternativa? Plecând de la realitatea anilor 2000, a unui stat în care corupţia începea de la vameşul care te întâmpina la intrare şi mergea până la cel mai înalt reprezentant al statului, cum altfel se putea înfăptui eficient şi credibil reforma?

Culmea este că acest spectacol public al anchetelor atinge obiectivul principal al justiţiei, acela de a preveni. Mulţi dintre primari, preşedinţi de consilii, parlamentari sau chiar funcţionari simpli care erau obişnuiţi cu paradigma socială a anilor 2000 sunt astăzi speriaţi şi se gândesc de mult mai multe ori înainte de a comite vreo infracţiune, cât de mică. Încă nu toţi. Încă există infractori ”incurabili” care încearcă din prima clipă a mandatului să fure orice şi de la oricine. 

Astăzi este evident că aceştia sunt victime uşoare în faţa tăvălugului DNA. Parlamentul toamnei lui 2016 va fi, cu siguranţă, mult mai curat, mult mai puţini cetăţeni vor dori să intre în politică pentru a face bani pentru că vor realiza că nu se mai merită. Şansele de a fi prinşi sunt aşa mari încât nu se mai justifică investiţia de 100.000 de euro într-un mandat de parlamentar. Dar corupţi vor mai fi. Abia Parlamentul toamnei lui 2020 ar putea fi, realist vorbind, unul în care să nu mai regăsim ”deputaţi auto”, ”deputaţi transformator”, ”deputaţi valiză”, ”deputaţi caltaboş” sau ”deputaţi loterie”. Abia atunci vom putea trage linie perioadei de reformă a justiţiei şi vom putea spune dacă România mai are vreo şansă, dacă procurorii trebuie să-şi reia poziţia discretă de apărători ai statului sau singura soluţie rămâne ca ei să conducă ţara din sediul DNA.