Politică

articolul anterior articolul urmator

Proiectul unionist, văzut din perspectivă de stânga – un articol în trei voci

46
17 Jul 2015 17:46:16
Vasile Ernu

Vasile Ernu – Marş, marş dreptul! Marş, marş stîngul! Zilele acestea am văzut un nou Marş Unionist şi un nou Pod de flori peste Prut. Personal am avut un deja-vu al unor lucruri petrecute la finele anilor '80, pentru că fac parte din generaţia perestroika care a trecut prin astfel de fenomene şi despre care credeam acum cîţiva ani că este o etapă istorică depăşită. Dar ele revin.

Generaţia perestroika, ultima generaţie sovietică, a fost marcată de două fenomene foarte importante. Primul fenomen l-aş numi universalist şi care se va numi „Поколение дворников и сторожей” (generaţia paznicilor şi măturătorilor, aluzie la un cîntec al formaţiei Akvarium, dar şi la meseriile tipice ale unor rockeri sovietici) definită aşa de liderii-cult ai rockului alternativ pe ritmurile căruia avea să se prăbuşească comunismul. În ce constă esenţa acestui fenomen?

Elementele centrale ale acestui fenomen ţin de un anumit tip universalist de raportare la putere: prin negare, nesupune, boicotare. Personajele cult ale acestei tentinţe, cei pe care aveam să-i mimăm, reproducem şi urmăm promovau un antimodel opus radical modelului de succes sovietic: de la vestimentaţie la carieră şi de la modele culturale la cele social-economice.

Ei promovau, în cîntecele, stilul şi atitudine lor ceva simplu: nu ne mai încolonăm, nu mai mergem în marş, nu mai purtăm uniforme, nu mai vrem carieră de partid sau socială, nu mai cîntăm cîntecele voastre, nu mai participăm la viaţa voastră politică. Noi ne retragem din tot ce însemnă societate sovietică şi devenim „paznici de noapte”, „măturători de stradă”, „fochişti de blocuri” etc. Er  a opusul politrucilor şi carieriştilor de succes. Pentru că noi vă refuzăm voi nu veţi mai exista pentru că noi nu ne mai temem. Acest tip de discurs univeralist în raport cu puterea, înţeleasă într-o formă largă, unea o nouă generaţie şi avea să devină un fenomen foarte important cu efecte politice nebănuite. Rădăcinile acestui fenomen se află undeva în anii 60. Dar asta e o altă discuţie.

Al doilea fenomen, radical opus acestuia, care va marca generaţia perestroika, este unul particular, opus celui universal, menţionat mai sus. Acest al doilea fenomen este reinventarea naţionalismului. Societatea sovietică practic face un recul puternic spre reinventarea naţionalismlui de tipul celui din sec. XIX, dar în contexte politice, economice şi sociale foarte diferite. Cauzele sînt multiple, însă în mare parte acest lucru se datorează faptului că în Imperiul Rus (şi ulterior, după transformarea lui în URSS) în acest spaţiu nu s-a trecut prin procesul reinventării naţionale, a statelor naţionale etc. prin care a trecut mai tot spaţiul european. În perioada perestroikăi brusc toţi ne regăsim identităţile naţionale, ne redescoperim limba, tradiţia istoria etc. Începe un amplu proces de reinventare naţională, de redescoperire. Va începe procesul numit: mişcarea de indepentenţă şi renaştere naţională. Toţi am fost marcaţi într-un fel sau altul şi de acest fenomen.

Cum se împăcau cele două fenomene aparent opuse? Greu de explicat. Probabil ele nici azi nu s-au împăcat. Sau a rămas ceva nerezolvat. În vîrful de lance al acestor mişcări naţionale se află însă o intelighenţie sovietică produsă pe model naţional de pe cu totul alte princpii şi „tehnologii sociale” ale sec. XIX-ce. Elita naţională sovietică, cum e cea moldovenească de exemplu, este un produs tipic al anilor 60, creat din cu totul alte interese de stat şi este doar parţial conectată la elita intelectuală interbelică şi la proiectul Unirii interbelice şi a întregii modernităţi de sec.XIX prin care au trecut Principatele Române. E o temă complicată, lungă şi foarte puţin cercetată. Însă e foarte important să înţelegem nişte elemente specifice ale istoriei sociale şi culturale a zonei pentru a putea preîntîmpina anumite riscuri. Diferenţele pot fi un atu dar şi un factor de risc. Totul depinde cum le foloseşti.

Personal am fost foarte convins că pe la mijlocul anilor 90 marea parte a întrebărilor legate de elementul naţional au primit răspunsuri şi că s-a încheiat un ciclu. Am adoptat alfabetul latin, am răspuns la întrebările legate de limbă şi identitate naţională şi părea că RM intră într-un ciclul nou legat mai de grabă de un proiect politic, axact pe un aşa numit „proiect de ţară”. Problema mare era următoarea: cum construim un stat cu instituţii funcţionale care îşi protejează cetăţenii şi oferă o dezvoltare prosperă a acestora. Ce fel de ţară vrem să construim? Ce tip de societate? Cum? Evident că toate aceste discţuţii nu aveau cum să ocolească tendinţele şi presiunile externe ale unor proiecte precum UE sau cele venite dinspre Rusia. România e şi ea fireşte un factor important.

Practic după anii de început ai perioadei 90, proiectul Unirii care fusese vehiculat, a început să-şi piardă din forţă. Grupările unioniste au fost mereu mult prea firave şi dezarticulate. România nici ea nu a articulat clar un astfel de proiect. Cert este că nu am avut forţe politice serioase care să aibă anunţată Unirea ca proiect politic programatic pentru cele două state. A fost o perioadă cînd acest fenomen chiar părea desuet şi tot mai puţină lume îl lua în consideraţie. Este evident faptul că pînă recent proiectul nu părea să aibă o susţinere populară.

În acest moment el revine fără a ne da însă prea clar seama în ce măsură el are o susţinere populară şi care sînt forţele politice care îl susţin. Nu dispunem de o analiză şi date statistice solide şi nu vedem în acest moment nici un partid care să-şi asume programatic un asfel de proiect.

De ce revine în discuţie acest proiect? Este tot mai clar că „proiectul de ţară RM” pare în acest moment falimentar.

Avem un stat slab, foarte slab, care a devenit captiv unei elite mici de oligarhi care chiar dacă se numesc „proeuropeni” au furat cum nici în vremea de glorie a comuniştilor lui Voronin nu ne-am imaginat. Furtul miliardului de dolari a devenit emblematic pentru „eurointegratori”. Nivelul de viaţă este foarte scăzut iar satele sînt pustiite mai ceva ca după al 2-lea Război Mondial. Dacă România poate fi o ţară atractivă economic şi social atunci vă daţi seama ce e acolo?

Primesc des această întrebare: ce opinie am eu despre un astfel de protenţial proiect politic?

Am spus de nenumărate ori şi confirm că eu, ca om de stînga, nu văd nicio problemă atît în existenţa unui stat numit Republica Moldova, cum nu pot să mă împotrivesc asupra unui proiect politic care prevede o eventuală Unire. Avem deja un precedent, avem atâtea exemple în istorie de rupturi şi uniri de tot felul. Orice formă de statalitate, că e Romania, Rusia, Germania sau SUA, este pentru mine un proiect politic „artificial”, nu unul „natural”, care nu se suprapune neapărat pe „un teritoriu etnic”, „natural”, „lingvistic” etc. Ştiu că această poziţie sperie puţin pe cei de pe filiera naţionalistă de dreapta. Dar politicul este o chestiune de putere, negociere, dezbatere şi nu cunosc state „naturale”: luaţi orice ţară din lume şi vedeţi cum i s-au modificat teritoriul pe parcursul ultimilor 200 de ani.

Deci în principiu faptul că politica este ceva „permanent în construcţie” e şi un mare atu pentru că putem PRODUCEhttp://cdncache-a.akamaihd.net/items/it/img/arrow-10x10.png orice formă de stat, structuri politice mai bune. Dar asta înseamnă să poţi fi suveran, să poţi institui legi, să poţi produce „stare de excepţie”. Asta însemnă putere, asta înseamnă politică.

Problema mea cea mare însă nu este Unirea în sine pentru că şi UE este un proiect extins şi deschis pe care-l susţin, dar faţă de care am multe critici punctuale. Ceea ce mă interesează este conţinutul acestui tip de proiect. Din punctul meu de vedere ideea de Unire, aşa cum se pune astăzi, este una depăşită pentru că ţine de un proiect de sec. XIX, care este axat pe un discurs etnicist, naţionalist, exclusivist şi discriminatoriu. Cred că, dacă vrem să facem o Unire trebuie urgent să lucram la un cu totul alt tip de conţinut.

Cred că trebuie să depăşim elementul identitar-naţional de tip „Basarabia – Pămînt Românesc” pe unul care să pună accent pe subiectul politic – cetăţean şi pe drepturi politice, economice şi sociale universale. Adică un proiect de Unire care să nu scoată în evidenţă doar elementul identitar-naţional, ci să-l pună pe prim plan pe cetăţean şi drepturile lui.

Dacă vom continua să mergem pe un proiect al Unirii axat strict pe elementul naţional, riscăm ca acesta să devină nepopular în rîndul celorlalte etnii destul de multe din Basarabia şi să devină atractiv doar pentru „românii de profesie”. Diversele pături sociale îşi pun întrebări foarte simple şi îşi urmăresc interesul politic şi economic întrebînd: cine are de pierdut şi cine are de cîştigat dintr-un astfel de proiect?

Şi să nu uităm că mica experienţă a Unirii interbelice nu a fost chiar cel mai reuşit proiect pentru Basarabia şi ar fi mare păcat să se repete aceleaşi greşeli, catastrofale pe alocuri. Da, avem puţineANALIZEhttp://cdncache-a.akamaihd.net/items/it/img/arrow-10x10.png serioase, însă avem un memorandul al celor care au făcut unirea din 1918 şi ne atenţionează asupra acestor riscuri. 

Citiţi memorandumul lui Halippa, Stere, Buzdugan din 1924.

Ca om de stînga pot să fiu pentru Unire? Da, fireşte, dar numai în măsura în care acesta nu este un proiect politic redus la un proiect „identitar-naţional” ci este un proiect politic, economic, social şi cutural axat pe valori şi drepturi universale care sînt tot mai puţin respectate pînă şi în UE.

Dacă am uitat atunci ar fi bine să recitim încă o dată Cartea Drepturilor Universale ale Omului din care reiese foarte clar că drepturile politice trebuie să fie corelate cu drepturi sociale şi economice ca să aibă o putere reală.

Petru Negură – Unionismul ca proiect de naţiune civică: o contradicţie în termeni?

Personal, mişcarea unionistă, reinventată recent de Tinerii Moldovei şi de alte mişcări, mi se parefrumoasă. Aşa cum mi s-a părut frumos şi naţionalismul de la sfîrşitul anilor 1980. Pe atunci, foarte tînăr, mă avîntam cu încîntare şi frenezie în acele manifestaţii din parcurile şi străzile Chişinăului. Ce poate fi mai frumos decît sentimentul că lupţi pentru o dreptate istorică, declamînd versuri şi fredonînd cîntece? Şi acum unele piese patriotice îmi saltă un nod în piept. Vai, ce vremuri! Numai că, au trecut acele vremuri, ne-am cîntat cîntecele, după care au dat peste noi anii 1990 cu o avalanşă de probleme economice şi sociale, din care şi acum ne revenim cu greu. Atunci, ca şi acum, tinerii patrioţi ne încîntă cu marşuri, flori şi cîntece. Dar nici acei de atunci, nici cei de acum nu sînt în stare să propună o schimbare reală. În 1989-91, nu „mişcarea naţională” a dărîmat URSS-ul. Acesta s-ar fi prăbuşit aşa sau altfel. Dar nimeni nu a venit cu un proiect viabil în loc şi cu o capacitate reală de a-l aplica.

Pentru a fi luaţi în serios în aceste vremuri post-idealiste şi post-romantice, unioniştii de la 2015 trebuie să vină cu o explicaţie coerentă şi convingătoare a felului în care proiectul pe care îl cîntă cu ardoare va gestiona o serie de probleme concrete şi arzătoare. De exemplu, ce ce se va întîmpla cu Transnistria în România Mare rediviva la care visează? Cine va plăti factura alipirii unei regiuni subdezvoltate, măcinată de incompetenţă, de exodul creierilor şi de corupţie generalizată? Şi, nu în ulmul rînd, cum au de gînd unioniştii să atragă de partea lor pe cei cam un milion de „minorităţi naţionale”, ostile, se ştie, faţă de tot ce e românesc şi faţă de orice idee de unire cu România. Motivul acestei ostilităţi stă, cu siguranţă, şi în propaganda sovietică, dar mai ales în modelul de comunitate, bazat pe limbă şi etnie, care a stat la baza statului-naţiune România, din secolul 19 pînă în prezent, trecînd prin interbelic şi de-a lungul întregii perioade comuniste. Pentru a propune un proiect atractiv şi credibil, promotorii săi ar trebui să ştie să răspundă argumentat la aceste întrebări concrete şi practice şi la altele. Crucială în această serie de întrebări îmi pare modelul de comunitate propus. Pentru a reuşi, unioniştii ar trebui să se detaşeze de modelul naţional perimat, cu iz de secol 19, şi să propună un concept de naţiune civică (sic!), inclusiv, bazat pe dorinţa şi alegerea cetăţenilor de a locui şi a construi o ţară împreună, dincolo de diferenţele etnice, lingvistice, culturale, politice etc.

Aşa cum am mai spus-o şi cu alte ocazii, deşi poate fi înţeleasă, strategia unionistă mi se pare una greşită în fond şi cu potenţial de realizare minim. Ea exprimă mai degrabă, după mine, o tactică de evaziune, bazată pe constatarea unui eşec, a unei neputinţe colective (cea de a construi un stat funcţional în teritoriul RM). Problema e că nimeni nu ne aşteaptă, nici în România, nici în Rusia, nici în UE şi nici în UV, cu „temele nefăcute” la capitolul capacitate de guvernare pe diverse paliere, la care şi cetăţenii să pună umărul.

Pînă se va apuca să răspundă temeinic la întrebări practice, mişcarea unionistă va rămîne un fenomen poate colorat şi zgomotos, dar cu siguranţă marginal şi evanescent.

Vitalie Sprînceană – Personal, sînt rece la ideea de unire şi o văd ca pe un proiect politic inutil

Ca vîrstă eu fac parte din altă generaţie. 10-15 ani nu e prea mult, însă în contextul unor schimbări atît de radicale – dizolvarea Uniunii Sovietice, începutul interminabilei tranziţii, venirea capitalismului oligarhic în Moldova – o distanţă de 10 ani mi se pare suficientă pentru a vorbi despre o nouă generaţie.

Sînt cîteva lucruri care deosebesc perspectiva mea asupra unionismului (şi am impresia că acest lucru este valabil pentru o bună parte a generaţiei mele) de perspectiva generaţiilor anterioare.

În primul rînd, spre deosebire de unioniştii anilor 80-90, care aveau un contact destul de limitat cu România reală şi care suplineau această insuficienţă de informaţii cu adăugiri, proiecţii şi mituri proprii, eu chiar am avut ocazia, chiar în vremea maturizării mele politice, să trec – cu trenul, autobuzul – prin România reală. Pentru a simplifica, Gara de Nord din Bucureşti, primul meu contact cu capitala României, cu toată populaţia ei de aurolaci, persoane fără adăpost, cerşetori, colţuri urît mirositoare, plină de inşi care te puteau păcăli în 5 min pentru a scoate un ban din buzunar – ei, Gara de Nord nu a putut nicidecum să fie un factor catalizator al unionismului în mintea mea. Acelaşi lucru e valabil şi pentru vameşii români cu care aveam treabă în trenul Sofia-Bucureşti şi care se lăsau mituiţi pentru tot felul de chestii. Or, chiar trenul de pe linia Sofia-Bucureşti, în care, îndată ce ajungeam în Ruse (Bulgaria), înainte de Dunăre, eram obligaţi să trecem în vagoane CFR. Aceste vagoane nu se încălzeau, astfel încît iarna, în cele 2-3 ore cît mergeam de la Ruse la Bucureşti, eram forţaţi să facem gimnastică permanentă pentru a nu îngheţa. Am mai avut şi alte experienţe, unele şi mai triste. De exemplu că, pe la începutul anilor 2000, mulţi prieteni moldoveni, care studiau prin România, îmi povesteau despre filiera PPCD-istă (la vremea aia un partid unionist) prin care mulţi inşi dubioşi ajungeau să fie studenţi în universităţile româneşti. Admit că e vorba de circumstanţe destul de subiective şi destul de individuale şi că aş fi putut, la fel de accidental, să am şi alte experienţe care m-ar fi făcut să privesc altfel România şi proiectul unionist.

Dar, şi aici e momentul potrivit să trec la al doilea factor, simpatiile mele (cîte erau!) pentru proiectul unionist au fost spulberate atît de uşor şi din motivul că, la un nivel fundamental, unionismul însemna, pentru mine, un lucru cu totul diferit de ce însemna el pentru generaţia anterioară. Dacă pentru ei era un fel de ultim orizont al speranţelor, punctul cel mai înalt al unui proces istoric, un fel de sfîrşit şi mîntuire a istoriei (ne lipseşte încă o analiză a unionismului ca şi credinţă religioasă), pentru mine unionismul era (şi rămîne) un proiect politic între altele, unul care merita probabil luat în seamă şi analizat însă în acelaşi timp unul care trebuie comparat, evaluat şi măsurat în raport cu alte proiecte politice.

Această dezvrăjire – diferenţa între ”unire ca totul” şi ”unire ca un proiect printre altele” – exprimă probabil cel mai bine enorma distanţă emoţională şi simbolică între cele două atitudini faţă de unionism.

Observ această distanţă în mod constant atunci cînd vorbesc cu vreun unionist sincer sau vreun patriot de profesie, mai ales cînd aceştia fac parte dintr-o generaţie anterioară. În momentul în care întreb în ce fel unionismul ar oferi soluţii concrete pentru problemele specifice ale Moldovei, simt nu doar un perete de nedumerire (adică de ce eu nu văd ceea ce s-ar vedea ”de la sine”?), ci şi unul de neînţelegere (adică cum îndrăznesc eu să folosesc ”unire” şi ”soluţii concrete” în aceeaşi frază?).

Persistenţa acestei distanţe, plus faptul că unionismul moldovean a rămas în mîinile celor care văd unirea ca mîntuire naţională, au contribuit, laolaltă cu alţi factori, la situaţia că ideea unirii are probleme să fie transmisă generaţiei următoare. Ideea unirii nu a fost în nici un fel adaptată la necesităţile noului spirit al vremii care gîndeşte deja astfel de proiecte şi în termeni de eficienţă, soluţii, care are acces la modele socio-economice din toată lumea: de la naţiunea civică americană la federaţiile indigene din America Latină sau insurgenţa indigenă Zapatistă din Mexic; care găseşte şi alte modele de solidaritate – pe bază ideologică, de gen, orientare sexuală, de clasă etc. În cadrul proiectelor globale – capitaliste, alter-globaliste sau cosmopolite, unionismul apare ca o formă distinctă de parohialism. Provincialism la nivel global.

Văd ceva schimbări în noul discurs unionist început de mişcări precum Tinerii Moldovei, Acţiunea 2012 etc. Pe de o parte, utilizarea eficientă a unor tehnologii de organizare şi comunicare – facebook, pliante, materiale promoţionale lipite peste tot, fapt care trădează o profesionalizare a unioniştilor şi un plus de know how. Însă această actualizare de logistică nu atinge în nici un fel conţinutul ideii: toată această impresionantă şi eficientă organizare sfîrşeşte tot cu recitaluri de poezii şi cîntece patriotice în Piaţa Marii Adunări Naţionale – aceleaşi de 20 ani…

Pe de altă parte, observ un fel de germene de regîndire a unionismului şi din alte perspective decît cea unionistă. Scriam anterior despre mesajele pe care le văd pe corturile unioniste din centrul oraşului:

”Pe o latură găsim sloganul ”Moldovenii sunt Români” – un mesaj esenţialist din seria ”Suntem români şi punctum!”, ”Suntem români pentru că suntem români!” care sugerează că un grup (moldovenii) ar fi români pentru că, dincolo de dorinţa lor individuală, ar exista o serie de elemente ”primordiale” – neam, teritoriu, crez, tricolor – care îi încadrează într-o naţiune. Moldovenii ar fi deci români independent de capriciile şi consideraţiile lor personale.
Pe cealaltă latură citim îndemnul ”Alege să fii Român!”, un mesaj cu sensul: e în puterile tale să-ţi alegi identitatea şi dacă tot o faci, în loc să te declari cetăţean al universului, marţian, feminist, ecologist, corporatist de ce nu ai alege să te declari român? Pe această latură sugestia e că identitatea ta naţională ar fi de fapt o alegere conştientă şi deliberată, un gest personal asumat, dincolo de orice condiţionări colective…Oferta de identităţi e ca-n supermarket: găseşti produse identitare pentru primordialişti pe un raft şi alte produse identitare pentru constructivişti pe alt raft. Postmodernism identitar. (sursă).

Semn că unionismul e pe cale de a se modifica (nu ştiu însă dacă asta, pentru a-l parafraza pe Caragiale, ar aduce şi ceva schimbări!)

Personal sînt rece la ideea de unire şi o văd ca un proiect politic inutil. Pe români îi simt ca apropiaţi în multe privinţe, însă un oligarh ca Sorin Ovidiu Vîntu îmi este mult mai puţin apropiat decît un fost miner (acum disponibilizat) din Valea Jiului, un căpşunar român din Spania sau un ţăran din orice parte a României. Şi un căpşunar bulgar îmi e mai aproape decît Sorin Ovidiu Vîntu. Un Quechua din Peru îmi e mai aproape decît Sorin Ovidiu Vîntu. O prostituată ucraineană, albaneză sau moldoveancă îmi e mai aproape decît Sorin Ovidiu Vîntu. O bonă filipineză sau un măturător marocan în Italia îmi e mai aproape decît Sorin Ovidiu Vîntu.

Pentru că, termenul care contează pentru mine e „solidaritate“, nu  „apartenenţă“.

Sursa: Platzforma.md

Adauga Comentariu

Pentru a comenta, alege una din optiunile de mai jos

Varianta 1

Autentificare cu contul adevarul.ro
Creeare cont

Varianta 2

Autentificare cu contul de Facebook
Logare cu pseudonim

46 Comentarii

marius cristian
17.07.2015, 19:39:29

Nici o problema Vasile Ernu si ceilalti culturnici stangisti , ca daca voi nu ne vreti , noi nici pe atata nu va ducem dorul...Ramaneti linistiti in imbratisarea ursozaurului rusnac , ca tare va mai place comunismul , secerea si ciocanul... N-o sa plangem deloc si defel , ba chiar vom ofta usurati ca nu vom trebui sa ne legam la cap si cu minoritatile voastre rusofone si rusofile - ungurasii si tiganii ca minoritati problematice ne sunt cu prisosinta de ajuns...

+5 (11 voturi)
vbuntv
17.07.2015, 21:47:43

Excelent articol al singurului intelectual si militant universalist existent in Rromînia de azi, V. Ernu. Cei mai normali gāvāritori de limbā moldo-vlahā cu care am avut de-a face vreodata proveneau din Basarabia. Toti āilalti romînache sînt rāi si prosti fācuti grāmadā…însā încrezuti si fuduli pînā peste cap. Finalul articolului este magistral : "termenul care conteazā pentru mine este SOLIDARITATE nu apartenentā". Asa ceva la tribul cel mai primitiv si mai etnocentric din lume, tribul vasluiano-valah, este de neconceput..

-9 (15 voturi)
vbuntv
17.07.2015, 21:51:32

Unirea nu ar face decit sa arate lumii ce jitii xenofobe si rasiste sint romînache desi cred ca basarabenii or sa reziste impulsurilor de autodistrugere si vor ramine separati.

-12 (16 voturi)
Florin Georgescu
17.07.2015, 21:31:38

Vasile cred ca incepi sa imbatrinesti. Unirea nu e interesanta pt. politicieni pt. ca ei nu mai reprezinta poporul.In ,,democratie'' politicienii reprezinta bogatasii,reprezinta o gasca,se reprezinta pe ei.... Dar poporul doreste Unirea. Si saracul si bogatul,si prostul si desteptul si tinarul si batrinul vrea Unirea. Si stingistii si dreptacii vor Unirea.Dar se pare ca poloticienii nostrii sunt fricosi si lasi.La primul zbirlit al marilor puteri o iau la fuga.Si marile puteri nu vor Unirea romanilor.Sa mai enumeram motivele ??? Eu sper sa inteleaga toti cetatenii din R.M. ca vor trai mai bine in o tara membra a UE.Si sa nu se mai lase manipulati de media rusa...in uniunea europeana toti cetatenii au drepturi egale....nu exista discriminare pe baza de rasa,natie,religie,samd. Ce e mai raue ca RO nu se implica in redesteptarea nationala a basarabenilor.Ei au renascut fara ajutorul statului roman. Poate a venit momentul sa cerem voie de la stapinii nostri sa ne ajutam fratii ! Eu sper sa apuc ziua REUNIRII .

+5 (11 voturi)
Camelian Propinatiu
18.07.2015, 01:11:39

Comentariu considerat abuziv.

Vezi toate comentariile (46)