PSD moare, dar câştigă alegeri!

Membrii simpli nu au acces direct la votarea liderului partidului

PSD moare. Asta susţin în cor opozanţii partidului aflat la guvernare, fie că sunt ei adversari politici sau ziarişti, observatori ori comentatori politici. Zâmbind detaşat şi privind în ansamblu, lucrurile stau complet pe dos.

PSD are prima şansă să câştige alegerile viitoare chiar în pofida tuturor eşecurilor de imagine pe care aparent le-a bifat în ultimul timp. Deşi este o variabilă importantă în această ecuaţie, voi vorbi într-un alt articol despre rolul opoziţiei liberale în potenţiala viitoare victorie a PSD în 2016. Încerc acum să explic resorturile psihologice şi de ordin strategic care fac posibilă această situaţie paradoxală a PSD la momentul actual.

Cea mai vizibilă critică şi care constituie (potenţialul) punct fatal al PSD este aşa zisa „recuperare a penalilor”. Vorbim aici de un extrem de recent preşedinte al partidului şi de (încă) actualul premier Victor Ponta inculpat într-un dosar penal cu fapte extrem de grave; vorbim de actualul preşedinte interimar al PSD, Liviu Dragnea condamnat pentru fraudă electorală; ne amintim de mulţi dintre liderii PSD din teritoriu cu probleme mari în justiţie care au revenit la conducerea filialelor.

Şi totuşi, chiar cu mici ocoliri ale statutului, partidul pare să confirme democratic mandatul de încredere dat acestor penali (termen-convenţie, generic, desemnând ansamblul persoanelor care au actualmente diferite probleme de ordin penal în justiţie – n.a.). De exemplu, Gheorghe Nichita la Iaşi a folosit poliţia locală pentru a-şi spiona amanta şi a fost reconfirmat preşedintele filialei cu doar o singură abţinere. Nu mai vorbim de Liviu Dragnea care a spulberat-o la vot pe Rovana Plumb.

De ce oare, membrii PSD aleg să ignore gravele probleme cu justiţia ale liderilor lor şi merg înainte cu oameni cu probleme serioase?

Iată câteva posibile explicaţii.

Prima tentaţie este de a vorbi de sindromul Stockholm în cadrul PSD. Sindromul descrie comportamentul unei victime răpite care ajunge să îşi simpatizeze răpitorul. Acest fenomen se produce din cauza temei de captivitate, de violenţă asociată cu speranţa unei îmbunătăţiri a situaţiei proprii care depinde exclusiv de răpitor. Este ca în cazul femeilor abuzate şi bătute de soţi şi care spun că „ei, mă mai bate uneori, dar ce să fac? E omul meu…”.

Similar am putea considera că PSD alege să meargă mai departe cu lideri compromişi nu doar public, ci şi penal, fiindcă „ăştia sunt, alţii nu avem”! Explicaţia, însă este mult mai nuanţată dacă privim modul de organizare al Partidului Social-Democrat, luând în considerare şi funcţionarea anapoda a întregii politici româneşti.

În primul rând, PSD, la fel ca şi celelalte partide din România, îşi alege conducerea în anumite foruri statutare din care fac parte conducerea centrală a partidului şi reprezentanţii membrilor din teritoriu. Teoretic, membrii simpli au acces la votarea conducerii indirect, prin reprezentanţii lor, recte şefii de organizaţii şi delegaţii numiţi de aceştia. Adică aşa-zişii „baroni” locali şi oamenii lor.

De aici trebuie analizat comportamentul acestora fiindcă reformarea PSD (şi a întregii clase politice) depinde practic de aceşti oameni, ei aleg un lider reformator sau unul conservator.

Liderii din teritoriu au un comportament duplicitar, fiind nişte zbiri în teritoriu şi submisivi (dacă nu chiar umili) la centru. Forţa în teritoriu este dată de faptul că ei controlează numirile în funcţii şi consilii de administratei ale deconcentratelor, fac nominalizările de candidaţi de la consilieri locali până la parlamentari. Mai mult, ei au control asupra fondurilor care ajung în teritoriu şi au o relaţie de dependenţă comună cu primarii din judeţele lor: primarii aduc voturi şi delegaţi la conferinţele de alegere a conducerilor (deci, funcţia şefilor de organizaţii depind de primari), dar în schimb primesc fonduri pentru localităţile lor!

Frica şi comportamentul moale faţă de liderii de la centru rezidă în puterea pe care o au liderii faţă de ei. Chiar dacă aparent „baronii” fac legea, o poziţie de frondă sau de forţă faţă de lider poate duce la pierderea de fonduri pentru judeţele lor şi de influenţă în numirea oamenilor lor apropiaţi  în poziţii cheie la Bucureşti. Mai mult, aşa cum recenta conducere a PSD a dovedit-o, statutul partidului nici măcar orientativ nu mai există din moment ce au fost maziliţi lideri de organizaţii cu încălcarea brutală a statutului doar fiindcă au avut o părere personală. Chiar propunerile liderilor sunt încălcate de ei înşişi atunci când păstrarea puterii este în pericol (a se vedea cazul cu ordinul de suspendare a membrilor cu probleme penale a dus chiar la numirea unuia în funcţia de preşedinte interimar al PSD).

Pe lângă acestea se mai adaugă şi o atitudine de tipul „nu poate să mai dureze mult aşa” referitor la DNA şi dosarele instrumentate de acesta. Se simte o stare de aşteptare a unor măsuri care să limiteze atacul justiţiei asupra politicului pentru întoarcerea la starea de „normalitate” în politică (abuzul banului public pentru finanţarea traficului de influenţă care duce la obţinerea de noi fonduri pentru închiderea cercului de putere). Astfel încât, „toţi avem dosare” devine o argumentare compensatorie psihologic care face să minimalizeze importanţa gravităţii faptei de corupţie în judecarea oportunităţii unui lider.

Ceea ce este însă grav pentru PSD este faptul că partidul este secţionat la mijloc, între conducerea centrală şi membrii simpli, din cauza intermediarilor, adică şefii de organizaţie. Aceştia au interesul de a menţine dinamica raporturilor de influenţă şi de aceea se pierde şi doctrina şi democraţia în partid.

Reformarea PSD este o răscruce importantă fiindcă orice şansă de schimbare spre democratizarea partidului şi deschiderea reală spre membri şi cetăţeni depinde de câţiva factori esenţiali. PSD nu se va reforma dacă:

• nu apare un lider carismatic şi cu ascendent (intelectual, financiar sau de altă natură) asupra „baronilor”
• acesta nu este sprijinit puternic din exterior
• baronii nu înţeleg că este momentul necesar unei pauze în stilul de politică de până acum (grupuri de interese şi conducere autoritară prin pârghii financiare)
• nu are loc o deschidere spre democraţie în partid – accesul membrilor simpli la deciziile şi chiar alegerea conducerii centrale prin vot direct (lipseşte acum un control dinspre partid spre conducere)
• dispar aroganţa în comunicare şi dispreţul faţă de inteligenţa oricărui om mai jos de funcţia de preşedinte, secretar executiv sau vicepreşedinte în partid – miştocăreala faţă de presă, adversari politici sau proprii membri de partid.

Totuşi, chiar şi aşa, PSD ar putea câştiga alegerile prin ignorarea problemelor în justiţie, prin alungarea de la vot a alegătorilor impredictibili (prin „scârbirea” de politică şi ratarea oricărei şanse de normalitate în dinamica politică), prin impotenţa în reformare a opozanţilor politici. Râmînând aşa cum este acum, PSD nu va dispărea, ba chiar ar putea da tonul în politică şi mai departe de 2016. Însă acest lucru ne va întoarce democraţia noastră fragilă cu decenii în urmă şi ne va afecta clar normalitatea viitorului nostru ca naţiune. PSD are şansa să fie reforma adevărată în România, însă în acelaşi timp are toate motivele să nu o facă.