Psihologia ultimului sondaj

Ceea ce nu par să înţeleagă partidele politice din România nici la aproape două luni de la alegerile prezidenţiale este că ”surpriza” care se află acum la Cotroceni nu este rezultatul ”victoriei” lui Iohannis; cu atât mai puţin a unei strategii excepţionale a PNL. Cele două entităţi sunt doar beneficiarii contextuali ai unui fenomen psihologic mai complex declanşat şi potenţat de PSD.

Nu voi mai relua aici nevoia intensă de schimbare a clasei politice (ca motor al îmbunătăţirii vieţii cotidiene) pentru simplul motiv că o resimţim cu toţii. În fiecare zi şi, probabil în fiecare noapte când punem capul pe pernă, ne dorim ca politica din ţara noastră să se schimbe. Am renunţat să ne dorim înlocuirea unor oameni politici cu alţii, fiindcă, nu-i aşa?, ”toţi sunt o apă şi-un pământ”. Ceea ce a devenit evident, ca un semn al maturizării psihologice şi civice a electoratului nostru, este nevoia ca atitudinea politicienilor faţă de ceea ce înseamnă politica să fie diferită. Tipul balcanic de politică, corupt şi prea înrădăcinat în eşaloanele doi şi trei ale fostelor structuri comuniste (fapt valabil pentru toate partidele din România!) nu mai satisface decât o plajă redusă a electoratului. Vorbim de unii pensionari nostalgici - tot mai puţini fiindcă pensionarii de astăzi sunt cei care aveau în jur de patruzeci de ani la Revoluţie; unii asistaţi sociali - corelaţi de multe ori cu un nivel de educaţie mult sub medie; o parte a camarilei de partid abonată la contracte cu Statul - în scădere numeric din cauza scăderii bugetelor pentru investiţii şi datorită ofensivei oarbe a DNA. Ceilalţi, mai toţi aflaţi în cei 37 la sută dintre alegători care se declară nehotărâţi sau neinteresaţi de politică (conform majorităţii sondajelor de opinie de până în toamna 2014), aşteaptă o schimbare reală, de atitudine faţă de cetăţeni şi de proiectele de ţară. Aceştia sunt cei care au ieşit din casă la vot ca urmare a unui resort psihologic mai puternic decât ”scârba” de politică.

Consider începutul ”trezirii” sau, dacă vreţi, ”sădirea seminţei de schimbare” în momentul în care Victor Ponta a preluat conducerea PSD în 2010 cu programul ”România Corectă”, ”centrat pe mesajul de înnoire, dinamism şi reconstruirea identităţii partidului, asemenea înfiinţării unei societăţi mai echitabile în România” (citat de pe site-ul oficial al PSD). Un tânăr cu un profil proaspăt, Victor Ponta a fost văzut ca o speranţă de schimbare a atitudinii învechite a politicienilor faţă de electorat.

Episoadele dezamăgirii faţă de această imagine de prospeţime s-au succedat de la păstrarea unor vechi minişti până la apogeul cu Roşia Montană. Am văzut atunci în stradă o mulţime pestriţă, cu tineri hipsteri, oameni maturi cu copii mici de mână, vârstnici agitaţi. Cred că motivaţia lor de a ieşi în stradă şi de a protesta avea mai multă legătură cu ambiguitatea poziţiei Guvernului decât cu motivaţia strict ecologică. A fost un moment în care oameni puţini legaţi între ei profesional, ca vârstă sau nivel financiar au protestat împreună pentru o cauză comună, spontan, natural şi fără a fi scoşi din case de partidele politice.

Pe o bază psihologică a scandalului constant între fostul preşedinte Traian Băsescu şi actualul premier Victor Ponta, flexibilitatea exagerată în declaraţii şi omniprezenţa televizată a celui din urmă a creat o suprasaturaţie chiar în rândul celor care urmăresc constant televiziunile de ştiri. O întrupare nefericită a zicalei ”vorba lungă, sărăcia omului”.

Deşi consider că principalul concept al PSD în campania prezidenţială a fost unul foarte bun pentru scopul propus, distanţa între imaginea care se dorea a fi creată candidatului şi determinanţii personalităţii şi manifestările comportamentale au creat o falie de percepţie şi identificare. Evident, evenimentele dintre turul întâi şi doi al alegerilor, emoţia creată prin cozile din diaspora au fost o lovitură fatală candidatului PSD.

Am insistat pe Victor Ponta din motive, cred eu evidente: a fost exponentul simbolic al unei potenţiale schimbări a atitudinii clasei politice; a ratat şansa de a se transforma într-un adevărat lider prin ancorele grele în trecutul politic al unui PSD nereformat şi prin atitudinea oscilantă şi deseori duplicitară.

PNL pare acum că este vedeta momentului şi se rostogoleşte de ceasul morţii pentru a se vedea la guvernare. Este adevărat că ultimul sondaj CSOP (realizat la comanda PNL) arată că liberalii au o intenţie de vot de 47 de procente, spulberând stânga românească reprezentată, deocamdată, doar de PSD. Totuşi, aceste rezultate pot fi un mare balon de săpun dacă nu luăm în considerare dinamica psihologică din spatele lor.

Cred că şansa unei schimbări atitudinale reale aparţine tot PSD-ului, cu o şansă unică la congresul din primăvară. PNL a ales, nestatutar şi, prin urmare, nelegal un politician tânăr, Alina Gorghiu, în locul preşedintelui Iohannis; puţin probabil ca o măsură forţată să conducă la o schimbare naturală. PDL se învârte în jurul cozii aceloraşi personaje controversate, iar PMP-ul Elenei Udrea este extrem de departe de ceea ce aşteaptă electoratul (a se vedea scorul la limita marjei de eroare!).

Fără schimbarea legislaţiei electorale în sensul facilitării înfiinţării a noi partide politice, noile apariţii actuale, meteorice, cu vechi personaje de pe obosita scenă politică românească, este sortită unui eşec electoral anunţat.