Puţin… despre absorbţie!

În general, mai în toate discuţiile privind fondurile europene, inevitabil, se ajunge la întrebarea cheie „da’ absorbţia, absorbţia cât e?” O simplă prejudecată populistă, căci întrebarea corectă ar putea fi „impactul, da’ impactul care e?” Nu de alta, dar absorbţia aceasta este un proces tehnic complex, care - cu scuzele de rigoare pentru insalubritatea comparaţiei - n-are nici o legătură cu trasul în venă.

Totul vine dintr-o prejudecată culturală! „Fără număr”, o expresie pe buzele multora dintre noi, nu înseamnă întodeauna şi „pe bune” sau „treabă serioasă”, ci doar un indicator cantitativ care indică lipsa calităţii, căci fiind fără număr, e posibil să fie şi fără valoare, iar lipsa valorii (adică a calităţii) face ca oricărei cantităţi să-i lipsească un „fără” dominant. Aşa se face că absorbţia banilor europeni devine o metaforă pentru orice mijloc de „a arunca cu banii” în ţară, căci ei stau acolo şi nu le lipseşte decât „o flegmă” ca să poată fi aplicaţi pe fruntea lăutarilor pricepuţi, prea-bine-făcători de proiecte.

În realitate, drumul spre absorbţie arată cam aşa: există un acord de parteneriat; un program operaţional pe care România îl propune Comisiei Europene (nicidecum invers); după ce acesta este negociat şi agreat, vin şi semnăturile părţilor; ulterior, conform respectivului program operaţional, autoritatea de management care-l gestionează elaborează ghiduri (unul general, altele specifice); ghidurile sunt puse în consultare publică, sunt dezbătute, contestate, corectate, modificate, îmbunătăţite etc.; ulterior, ghidurile sunt parametrizate în sistemul electronic; se deschide apoi apelul pentru proiecte; promotorii de proiecte se documentează şi redactează propuneri de proiecte; proiectele sunt depuse până la termenul limită anunţat; autoritatea de management demarează procesul de evaluare a cererilor de finanţare (proces intern şi/sau extern); proiectele sunt evaluate în cel puţin două etape, iniţial în funcţie de criterii administrative şi de eligibilitate, ulterior, în raport cu calitatea proiectului; după evaluare se publică rezultatele; cei care au câstigat se bucură (de obicei, aceştia nu depun contestaţii; alţii depun); proiectele încep să fie implementate (în general, la debut de program operaţional, pentru o perioadă de trei ani); promotorul de proiecte avansează banii din bugetul propriu şi derulează activităţi pe care le raportează periodic către autoritatea de management sau organismul intermediar; acestea verifică eligibilitatea activităţilor şi a cheltuielilor aferente; taie ceea ce e de tăiat şi întoarce doar suma eligibilă; după mai multe raportări, proiectul ajunge la final; se raportează către autoritatea de management şi se fac verificări (inclusiv în teren), se taie sau nu din buget, rambursându-se implementatorului numai suma definitiv eligibilă; autoritatea de management repetă acestă acţiune cu fiecare promotor de proiecte; sumele plătite se pun într-o cerere de plată care merge spre Ministerul Finanţelor Publice, care şi el le verifică – eventual, mai şi taie, dacă este cazul –, după care merge la Autoritatea de Audit (alte verificări şi corecţii) şi înapoi la Ministerul Finanţelor Publice şi, abia mai apoi, la Comisia Europeană care o trimite către Autoritatea de Audit Europeană (dacă mai e cazul, se mai taie şi pe-acolo) şi, în sfârşit, se face plata către Ministerul de Finanţe; abia atunci putem vorbi despre absorbţie.

Cu o necesară observaţie: putem cere plăţi către Comisia Europeană după modelul de mai sus doar în condiţiile în care avem îndeplinite condiţionalităţile ex-ante (o serie de politici publice asumate de guvernul român), iar autorităţile de management au fost acreditate.

În schimb, până atunci putem lansa proiecte de la nivelul autorităţii de management pentru promotorii de proiecte.

Sigur, cantitatea de bani pe care o atragem în ţară este importantă, doar că depinde de momentul în care această preocupare apare. Acum, la începutul unui nou exerciţiu financiar (uşor întârziat, e drept, dar nu numai în România), prioritatea nu are cum să fie cantitatea (căci suntem abia la începutul procesului complicat descris mai sus), ci strict calitatea proiectelor ce vizează atragerea unor fonduri, sper eu, cât mai aproape de 100%.

Şi un sfat pentru politicieni

Fondurile europene nu ar trebui să fie subiect de campanie electorală, din două principale motive.

Primul este că fondurile europene nu sunt destinate să înlocuiască finanţările din bugetul naţional, ci doar să le completeze, căci, pe de o parte, sunt semnificativ mai reduse decât cele bugetare, pe de alta, pentru că nu se distribuie, ci trebuie accesate: nu te obligă nimeni să foloseşti finanţări europene, ca să le poţi accesa este nevoie să aplici.

Cel de-al doilea motiv este legat de perioada de implementare a programelor operaţionale (în general şapte ani) care, inevitabil, acoperă mai multe exerciţii de gestiune succesive şi, întâmplător sau nu, fiecare ajunge să culeagă rezultatele (sau ponoasele) guvernării anterioare. Drept urmare, nici o guvernare nu poate capitaliza politic pe subiectul „fonduri europene”.

Pentru a fi şi mai explicit, îmi permit un exemplu contemporan: ieri, s-a încheiat perioada de depunere pentru două apeluri de proiecte ce vizează dezvoltarea comunităţilor vulnerabile socio-economic. Primele consultări pe ghidurile de mai sus au fost organizate în mandatul lui Marius Nica (guvernarea PSD), au fost apoi consolidate şi apelurile au fost deschise în mandatul Aurei Răducu (guvernarea actuală), iar procesul de depunere a cererilor de finanţare s-a finalizat în mandatul lui Cristian Ghinea (actualul ministru).

Cine îşi poate asuma această reuşită care ar putea să contribuie cu o rată de absorbţie de cca 8% din fondurile alocate pentru Programul Operaţional Capital Uman?