Râsul ca armă de subversiune pe timp de pandemie

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
22

Mai e voie să râdem? Oficial, încă da. Neoficial, nu ştiu dacă aţi observat deja acest lucru, parcă nu mai e chiar de bon ton să o faci deoarece te vei simţi automat stingher printre mutrele crispate, solemne, încruntate şi pline de importanţă ale oficialilor care, astfel, compensează pe cât pot lipsa lor de eficienţă şi chiar carenţele profesionale.

E foarte la modă ca omul politic să fie grav şi preocupat deoarece, aşa a fost învăţat la cursurile pe repede înainte în materie de relaţii publice, numai astfel va putea trimite către publicul spectator mesajul că cum îşi este o victimă a credinţelor şi ideilor sale, aşa cum îşi sacrifică fiecare clipă a vieţii pentru binele public din care, cum ştim cu toţii, se trage binele partidului şi se scurge (de la picătură la fluviu, după merit şi poziţionare ierarhică la nivel local şi central) şi cel personal.

De asta devine din ce în ce mai nepotrivit să râzi în public, sensibilităţile politicienilor fiind ascuţite la maximum deoarece se apropie singura perioadă importantă a vieţii lor, adică alegerile care să le confirme scaunul actual sau să le dea altul, din ce în ce mai sus, mai bănos şi mai bine apărat. Practic, n-ai cum să găseşti o temă publică în care să nu existe potenţialul unui scandal de proporţii. Şi, de aici, sentimentul oricărui oficial că atacul nu este întâmplător, face parte dintr-o campanie naţională şi o conspiraţie globală menită să discrediteze naţiunea şi să planteze sâmburii sediţiunii în sufletul altfel duios şi sensibil de natură mioritică în spaţiu carpato-danubiano-pontică. Iată de ce, tradiţional, orice glumă este interzisă şi este interpretată ca înjurătură la onorabilele mame ale membrilor uneia dintre profesiunile de elită ale naţiunii, spre exemplu Armata şi Biserica, acţiune asimilată automat ca tentativă de destabilizare a naţiunii şi echilibrelor sale interne.

Şi totuşi... cu peste un secol în urmă, tot pe timp de pandemie, în Adevărul literar şi Moftul Român, Anton Bacalbaşa îşi asuma destinul amar al satirei politice efervescente şi distrugătoare. Desigur, trăiţi şi nu vă enervaţi, nu e niciun fel de aluzie la pensiile speciale de care nu va îndrăzni nimeni să se atingă, de atunci lucrurile s-au schimbat şi armata de atunci, proastă, brutală şi profund coruptă acum este altceva. Multiple argumente există şi sunt incontestabile, ultimul exemplu fiind comportamentul exemplar al trupelor noastre care au desfăşurat activităţi specifice sub comanda şi în dispozitive ale Ministerului de Interne. Va fi poate la fel dacă, într-adevăr, urmează valul doi al acestei pandemii sau vine cealaltă, noua febră porcină super activă.

11

De aceea, fără a face comparaţii, să vedem cum consemna Anton Bacalbaşa activitatea unei unităţi reprezentative a armatei române trimisă, şi ea, să lupte împotriva "duşmanului invizibil".  

333

Moş Teacă şi Epizootia (1893)

Acum vreo câţiva ani, compania lui Moş Teacă a fost detaşată pe frontieră, ca să păzească împotriva boalelor de vite.

Ideea asta-i convenea grozav, pentru că pe frontieră e mai puţină disciplină din partea ofiţerilor şi viaţa e mai regulată. Unde mai pui că se pot face economii, de vreme ce nu sunt atâtea cheltuieli!

Prin urmare, Moş Teacă se puse de dimineaţă în fruntea companiei şi porni la drum. În tot parcursul el era foarte grav, mergea cu sabia scoasă chiar şi prin păduri şi n-a lăsat deloc pe soldaţi să meargă-n pas de voie, pentru că „nu să ştie de unde poat’’să iasă un supirior”. Numai din când în când oprea trupa, îi dădea „pe loc repaoz” şi înghiţea câte o duşcă de rachiu.

Când ajunse pe malul Prutului, comandă oprirea şi ţinu companiei un discurs foarte interesant şi foarte solemn:

— Ofiţeri, subofiţeri, caporali şi soldaţi! Comănduirea pieţii a dat ordin pă cum ca să venim să apărăm ţara împotriva vrăşmaşului nostru comun, epizotia. Epizotia este foarte primejdioasă şi să arată mai cu samă la dobitoace.

— Trăiţi, don căpitan, întrebă furierul, da’ pă ce o cunoaştem noi care-i aia?

— Nu vorbi, răcane! S-o cunoşti, că de-aia eşti soldat! Dacă n-oi cunoaşte eu pă vrăşmaş, atunci pă cin să cunosc? Pă tata? Epizotia vine mai ales vara, din cauză că atunci, fiind căldurile mari, santinelele are obicei să doarmă la post. Să nu dormiţi în gheretă, leat, că aveţi a face cu mine: vine epizotia şi ne omoară pă toţi. Să dea dracu să vie epizotia să ne omoare, că vă arăt eu! Vă gonesc şi mort la pluton de pedeapsă!

— Trăiţi, don căpitan, pă malu Prutului nu suntără gherete…

— Ei, şi?! Vrei să fie?! Vrei să dormi în gheretă, hai?! Patru zile sala dă poliţie pentru călcare dă orden! Las, că ţi-arăt eu! Pă urmă, să ştiţi: soldatul este dator să nu dea voie la nimeni să vie de dincolo fără bilet de voie şi fără să cunoască consemnu. Dacă vezi că vine la tine o vită, îi ceri parola. N-o ştie? Nu-i dai voie să treacă… Acuma să-mi arăţi tu, Gheorghe Neculai, cum ai să faci când îi fi de santinelă. Prepune că eu sunt o vită bolnavă. Opreşte-mă cum ţi-am spus eu.

— Şi Moş Teacă vine spre soldat. Soldatul stă pe loc.

— Aşa te-am învăţat eu, mă?! Las, că-ţi arăt eu! Patru zile pluton dă pedeapsă! Să vie altu! Vasile Ion, opreşte-mă tu!

— Şi Moş Teacă se apropie. Soldatul ia arma la mână şi-ncepe a striga:

— Cine eee? Cine eee? Cin’?!

— Vită! răspunde Moş Teacă.

— Ce fel de vită? Bolnavă ori sănătoasă?

— Bolnavă.

— Apoi, vită bolnavă, stăi! Căprar dă gardă, vin dă recunoaşte o vită bolnavă!

— Prea bine! zice Moş Teacă încântat. Aşa să faceţi, că eu am să vă-ncerc. Ori de câte ori m-îţi vedea venind la voi, să mă-ntrebaţi: vită bolnavă ori sănătoasă? Măcar să vie şi gheneralu, nu-l laşi să treacă până nu ţi-o spune ce fel de vită este!

— Trăiţi, don căpitan, da’ dac-o fi o vită sănătoasă?

— Atunci îi dai drumu.

— După ce o cunosc?

— Pă ce?! Dobitocule, nu ţi-am spus?! O cunoşti pă aia că ştie sicretu, parola şi răspunsu. Că dacă n-ar fi sănătoasă, dă unde l-ar şti?

Şi Moş Teacă dă drumul companiei, după ce îi mai explică înc-o dată şi îi atrage atenţia că epizootia are obicei de se furişează printre santinele mai ales noaptea, când n-o vede nimeni, şi că, prin urmare, soldatul e dator să ceară epizootiei să umble cu felinarele aprinse:

— N-aţi văzutără că aşa cere şi birjarilor la Bucureşti?

***

Un comentariu final? Poate vorbele lui Georges Clemenceau, om politic, medic şi senator: "Războiul este o chestiunea mult prea gravă pentru a o încredinţa militarilor". Poate să fie şi aşa. Apropos, dacă vine timpul să vă întrebe oficialu' dacă ştiţi "sicretu, parola şi răspunsul", dvs sunteţi în stare să răspundeţi? Da' felinar aveţi? Eu cred că nu. Şi poate să vă coste la momentul oportun.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite