Realitatea ca cerc vicios

Unui adult dintr-o ţară postcomunistă, ca România, îi vine foarte greu să dea o definiţie a realităţii. El a avut şansa sau neşansa de a trăi în două regimuri opuse: comunismul şi democraţia.

Este dificil, chiar şi pentru un ins flexibil, să treacă peste noapte de la modelul familiei până la moarte, dobândit de la părinţi care nu cunoşteau prezervativul, la modelul post-modern al experimentării sexuale permanente şi al căsătoriei cu dată de expirare. Lui i s-a întâmplat să primească educaţie în vederea ocupării unui loc stabil în sistemul de stat şi apoi a fost nevoit să se obişnuiască cu fluiditatea pieţei şi chiar cu delocalizarea. În funcţie de vârstă, de nivelul de instrucţie etc., cazuistica adultului român poate fi, bineînţeles, extinsă. Ea cunoaşte două extreme în conservatorii cripto-comunişti, apărători înfocaţi ai cărţii de muncă şi ai căciulii de miel, şi în ultra-relativiştii post-ideologici, care ascultă muzică indie la căşti, se îmbracă smart casual şi stau pe Facebook. Din păcate, aceste extreme nu anulează, ci tocmai evidenţiază ruptura între comunism şi democraţie. Orice s-ar spune, schimbările au fost abrupte. Ele nu au condus la simple transformări ale vieţii, la modificări inerente faţă de care trebuie să te adaptezi. Nu au fost determinate de evoluţia internă a sistemului, ci de schimbarea sa revoluţionară, şi au provocat noi construcţii ale realităţii, noi formule de a trăi.

Unde suntem astăzi? Să emitem judecata, până acum foarte răspândită, că, prin raportare la modelul legalist al democraţiei reprezentative, statul român este profund viciat, condus fiind de o oligarhie politică şi financiară. Într-un stat oligarhic, interesul public este în mod constant deturnat, fiind afirmate în schimb interesele private ale membrilor oligarhiei. Realitatea are aşadar două dimensiuni: una normativă, legată de atingerea „standardelor democratice”, şi o alta actuală, referitoare la modalităţile de adaptare la un sistem bazat pe clientelism şi şpagă. Adultul român este prins între norma democratică de comportament şi obligaţia foarte reală de a se adapta la un sistem oligarhic.

După izbucnirea crizei economice, starea de lucruri a primit însă şi o altă interpretare. Din concept normativ, democraţia a devenit o realitate contingentă, ce evoluează diferit în societăţi diferite. O asemenea interpretare denunţă implicit dominaţia geopolitică şi economică a ţărilor occidentale asupra fostului lagăr sovietic şi, în general, asupra lumii. În măsura în care doreşte să devină burghez, adultul român face, cum ar veni, jocurile Occidentului. Statul însuşi pare a fi pus în dificultate de noua definiţie a democraţiei. Ceea ce până ieri era un standard şi o aspiraţie democratică, astăzi a devenit un instrument de colonizare occidentală. Ne putem, la limită, întreba: oare judecăm corect, considerând că statul este oligarhic şi trebuie să fie reformat, sau aceasta este numai o percepţie creată de interpretarea, lipsită de luciditate politică, a „standardelor” democratice? Nu cumva societăţile occidentale sunt, şi ele, tot mai mult nişte oligarhii? Mai întruchipează Franţa, Germania, Marea Britanie modelul democraţiei reprezentative, pe care ele însele l-au inventat?

Combinate, cele două perspective conduc la un cerc vicios, la o ruminaţie nesfârşită. Ar trebui să acceptăm că România va rămâne blocată într-o aspiraţie permanentă la democraţie, în contractele cu Fondul Monetar Internaţional şi în afişarea masochistă a propriei neputinţe şi mizerii? Pe de altă parte: cum să crezi că, de pildă, introducerea avansării pe bază de merit este o cedare în faţa imperialismui occidental? În disperare de cauză, ne rămâne să încercăm o altă perspectivă, care are măcar avantajul de a fi coerentă: este coerenţa unui eşec. Nimic nu ne împiedică să afirmăm că România este şi oligarhizată, şi supusă dominaţiei occidentale. Ea nu reuşeşte, prin statul său, nici să impună legea, să asigure bunăstarea cetăţenilor, nici să-şi negocieze interesele cu ţările occidentale. Ferentari al Europei, România este o ţară lamentabilă, uşor de manevrat. România este ceea ce rezultă din amestecul între periferie şi colonie.

Dacă lucrurile stau astfel, îi va veni adultului român mai uşor să definească realitatea? Dimpotrivă. În raportul între oligarhie şi influenţa străină, el nu ştie dacă trebuie să ia partea occidentalilor, îmbrăţişând punctul de vedere democratic-normativ, sau, dimpotrivă, să considere că vinovat este tocmai Occidentul, care, prin dominaţia sa, împiedică statul să-şi manifeste autonomia. Aparent clară, certitudinea eşecului nu este, totuşi, nici ea o variantă prea bună. Eşecul deschide uşa chinurilor identităţii, provoacă la furii şi speranţe, dar mai ales la iluzii. Te întrebi dacă trebuie să-ţi preferi ţara, oricât ar fi de greu, sau s-o înjuri şi chiar s-o părăseşti definitiv. Nu e uşor să faci faţă unui marasm naţional. Varianta eşecului te readuce, în fond, la cercul vicios.

A defini realitatea este un lucru important. Reperele relativ fixe ne ajută să ne definim identitatea socială. Or, este foarte greu să prezinţi exigenţa unei vieţi coerente, dacă, în decursul timpului, termenii care definesc viaţa şi sensul vieţii (relaţiile de familie, relaţiile de muncă etc.) se schimbă în mod radical sau dacă, într-o aceeaşi perioadă, definiţia realităţii este contradictorie sau fatalistă. Prin definirea realităţii, producem un limbaj social comun, în termenii căruia putem ridica probleme şi realiza un dialog. În lipsa acestui limbaj, este evident că nu ne putem înţelege şi nu putem rezolva nimic. A defini realitatea este un lucru esenţial şi creatorilor limbajelor autonome: poeţi, pictori sau muzicieni. Subversivitatea unui roman nu înseamnă nimic, dacă realitatea, faţă de care romanul este, într-o formă sau alta, subversiv, se defineşte ca cerc vicios. Nu poţi fi ironic cu un cerc vicios.