Recrudescenţa dictaturii parlamentare

Cum se vede, nu sunt suficiente măsurile existente în legislaţie privitoare la discriminarea între cetăţeni. Prin preconizatele modificări ale statutului parlamentarilor se tinde a-i aşeza şi mai mult de-asupra semenilor lor. O tendinţă românească în contradicţie şi pe contrasens cu evoluţia europeană, cu cerinţele consolidării democraţiei şi statului de drept.

Reglementarea constituţională este ea însăşi contradictorie. Pe când în art.4 şi 16 decretează ritos egalitatea între cetăţeni ca şi egalitatea în faţa legii „ fără privilegii şi fără discriminări”, se menţine în acelaşi timp imunitatea parlamentară şi guvernamentală, instituţie devenită anacronică în raport cu comandamentele democratice. Ar primi înţeles imunitatea votului şi a opiniilor politice exprimate în exercitarea mandatului.

Atribuţiile protectoare ale instituţiei s-ar cere limitate la atât. Reglementările dincolo de aceste limite aduc atingere principiului separaţiei puterilor, impietând flagrant asupra justiţiei.

Reţinerea şi arestarea este o măsură gravă indiferent că priveşte un cetăţean de rând, un ministru sau un deputat, antrenând în toate cazurile răspunderea organului judiciar care o adoptă. Legea circumscrie limitativ şi argumentat cazurile când pot fi luate, prevăzând în acelaşi timp şi căile de contestare şi control.

Intervenţia imunităţii în problemă are două efecte: limitează competenţele organului judiciar pe care le translatează organului legislativ şi exprimă totodată prezumtiv îndoiala şi lipsa de încredere în actul de justiţie. Una din două: ori justiţia e bună şi credibilă pentru toţi, ori dimpotrivă, dar tot pentru toţi, fără discriminare.

Dincolo de aceste inadvertenţe, acum se preconizează obligativitatea de a se deconspira şi secretul anchetei furnizând datele probatorii mai înainte de finalizarea acesteia; o măsură de torpilare a cercetării penale precum şi o contradicţie în termeni: se cer probe, dar percheziţia care în cazuri date poate fi o probă determinantă, este condiţionată tocmai de aprobarea organismului care o cere.

Ar mai fi de semnalat două aspecte şi anume, Biroul Permanent nu se poate substitui Camerei când e vorba de măsura reţinerii sau arestării în cazuri flagrante. Biroul are competenţe administrativ-organizatorice iar nu decizional-politice care revin exclusiv plenului Camerei. De altă parte, e vorba de măsuri care în sfera juridică sunt supuse contestaţiei şi controlului pe când Parlamentul se vrea în problemă unidecizional, suveran, infailibil.

Avem o pepinieră de vreo 23 de parlamentari penali, interesaţi în imunitate. Interesul nu va dispare câtă vreme poziţia politică favorizează sustragerea de la răspundere. Pentru a-i proteja, pentru a se proteja, solidaritatea parlamentară, greşit înţeleasă, este gata să trădeze principii, valori.

Modificările legislative preconizate, măsurile din vara trecută, alături de anatemizarea programatică a justiţiei şi principalelor sale instituţii, indică cu claritate direcţia înspre care ne îndreptăm: resuscitarea dictaturii parlamentare, adică în contextul recentelor alegeri, resuscitarea dictaturii politice.