Referendumul – leşinul raţiunii

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Cruce gay

Acest referendum din 6-7 octombrie 2018 a stârnit foarte multe pasiuni. O mare parte a acestor pasiuni se datorează neînţelegerilor (în sensul de înţelegere eşuată) dintre părţile implicate. S-au făcut multe afirmaţii fără vreo acoperire în fapte, în cercetări ştiinţifice, în corespondenţa cu realitatea.

Unele dintre acestea sunt cuprinse în sloganurile inventate cu acest prilej, ca de pildă, faptul că sunt atacaţi copiii este implicit în formularea „să ne apărăm copiii“. Desigur, întrebarea mea a venit firesc, pe fondul logicii învăţate de mic copil: „Dacă trebuie să apărăm copiii, înseamnă că îi atacă cineva. Cine îi atacă pe copiii României?“ Întrebarea mea nu are răspuns – sau cel puţin, nu l-am găsit încă. În spiritul aceluiaşi raţionalism, de care nu mă pot dezbăra, am mers mai departe şi m-am întrebat: „Dar cine atacă familia tradiţională? Este cineva în România care îi împiedică pe o femeie să se mărite cu un bărbat, sau pe vreun bărbat să se însoare cu o femeie?“ Din nou, nu găsesc răspunsul. Pot doar să presupun că iniţiatorii precum şi organizatorii referendumului nu au vrut să rostească răspicat că nu se acceptă căsătoria dintre un bărbat şi un bărbat, respectiv dintre o femeie şi o femeie. O ipocrizie. Nu singura.

Aici sunt două aspecte, care se cam întretaie şi chiar se cam încurcă: (1) căsătoria religioasă, sanctificată preoţeşte, care are menirea procreării, şi (2) căsătoria civilă, care e însoţită de anumite drepturi, obligaţii şi de dobândirea unui statut acceptat şi agreat social. Având în vedere climatul relativ intolerant din ţara noastră, organizaţiile de drepturi LGBT nu au ţintit să legalizeze căsătoria civilă (despre cea religioasă nici nu se pune problema). Au ţintit, în schimb, să legalizeze parteneriatele civile. Ceva firesc, având în vedere că persoane de acelaşi gen trăiesc împreună ani de zile şi doresc să beneficieze de drepturile ce revin partenerului.

În fine, ceea ce m-a făcut să aştern la calculator acest articol este faptul că am descoperit o serie de contradicţii legate de acest referendum, pe care le voi enumera mai jos.

1. Citim pe multe lozinci girate de Coaliţia pentru Familie (CpF) îndemnul să mergem la referendum ca să apărăm copiii – dar copiii sunt agresaţi în România în familia „tradiţională“, după cum urmează: unul din 10 copii este supus unei forme de violenţă în familie, 60% din populaţie este tolerant faţă de violenţa în familie, 63% dintre copiii chestionaţi de Salvaţi Copiii afirmă că au fost bătuţi acasă de către părinţi (vezi website UNICEF România).

2. Deşi CpF şi multele organizaţii care îl compun, precum şi toate bisericile care susţin demersul invocă importanţa şi supremaţia vieţii, ei neagă şi resping cu vehemenţă forme existente, prezente, ale vieţii (în orice societate, între 5-10% din populaţie este homosexuală sau non-heterosexuală); nu le iubesc, nu le înţeleg, nu vor să facă efortul să le accepte; smerenia şi iubirea aproapelui pălesc în faţa dorinţei de a avea dreptate, în faţa perspectivei de a dobândi mai multă putere. Îl neagă pe Dumnezeu, de fapt. Pentru că Dumnezeu este ceea ce este.

3. Un alt paradox îmi apare dacă comparăm grupul de ţări în care căsătoria (civilă) între persoane de acelaşi gen este permisă cu grupul de ţări în care ea e interzisă. Preiau aici un text al lui Mircea Kivu.

  • Ţări care acceptă căsătoria dintre persoanele de acelaşi sex: 1. Belgia, 2. Danemarca, 3. Finlanda, 4. Franţa, 5. Germania, 6. Islanda,7. Irlanda, 8. Luxemburg, 9. Malta, 10. Olanda, 11. Norvegia, 12. Portugalia, 13. Spania, 14. Suedia, 15. Marea Britanie, 16. Austria (de la 1 ianuarie 2019).  
  • Ţări în care căsătoria este definită exclusiv ca uniune între bărbat şi femeie: 1. Armenia, 2. Belarus, 3. Bulgaria, 4. Croaţia, 5. Georgia, 6. Ungaria, 7. Letonia, 8. Lituania, 9. R. Moldova, 10. Muntenegru, 11. Polonia, 12. Serbia, 13. Slovacia, 14. Ucraina.  

„Ţie unde ţi-ar plăcea să trăieşti?“, întreabă Mircea Kivu. Mie mi-ar plăcea să trăiesc într-o Românie mai puţin fricoasă, mai aproape de Dumnezeul iubirii şi nu al fricii, urii şi prostiei.

Îmi apare că întreg demersul referendumului este un fel de test al psihicului românilor: cât de mult se poate conta pe înfricoşarea lor, pe apelul la emoţii negative, fără a avea ca reper raţiunea, argumente logice, fapte şi corespondenţa cu realitatea?

O mare parte dintre români preţuiesc credinţa creştină. 21% dintre români merg la biserică cel puţin o dată pe săptămână, iar pentru 74% dintre români, a fi român înseamnă să fii ortodox (Centrul de Cercetare Pew). Nu ştiu cum se face, dar noi am reuşit să trecem dintr-o barcă în alta cu mare graţie şi rapid: de la socialismul lui Ceauşescu în care formula marxistă magică era sfântă „religia e opiu pentru popor“ am sărit în extrema bigotă. Acum suntem „toţi“ (formulele superlative „toţi“, „toate“, „nimeni“ etc se poartă) creştin-ortodocşi! Foarte bine. Dar sper că nu de frică, dragi compatrioţi şi co-religionari.

Dincolo de acestea, referendumul din 6-7 octombrie 2018 este un poligon de încercare a politehnologiilor de inducere a fricii din care va reieşi cât de departe se poate merge folosind apelul la ortodoxie şi conservatorism în România. Nu este întâmplător că în aceste zile au apărut primele voci publice care au articulat ideea ieşirii României din Uniunea Europeană. Resentimentele care pot fi trezite în mod artificial pentru electoratul care se va duce sâmbătă-duminică la vot, vor putea fi ulterior trezite şi folosite cu scop anti-european. Şi dacă ne amăgim că un Roexit ar fi la fel de controversat ca Brexit, ne înşelăm. Unde vreţi să plasaţi România, domnilor pastori, sponsori de biserici, mai-mari prelaţi ai BOR, enoriaşi şi enoriaşe? În Zona Gri dintre UE şi Rusia, alături de Republica Moldova şi Ucraina? Sau în Uniunea Eurasiatică de-a dreptul, unde am putea aspira la rolul de lachei de siloviki[1]?


[1] Literal, înseamnă „cei puternici“, în limba rusă.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite