Referendumul din Scoţia, Ţinutul Secuiesc şi imposibilitatea descentralizării asimetrice

Referendumul din Scoţia nu a închis o problemă, ci a deschis calea spre o largă reformă constituţională în Marea Britanie. Dacă rezultatul referendumului ar fi fost pozitiv, s-ar fi format un nou subiect de drept internaţional şi s-ar fi încheiat un tratat bilateral între Marea Britanie şi Scoţia care ar fi precizat regulile succesiunii.

Tocmai absenţa unui aranjament post-referendum i-a făcut pe alegătorii scoţieni să aleagă rămânerea într-un stat unitar alături de celelate provincii ale Regatului Unit.

Poate fi numită referendum consultarea populară care a avut loc în Scoţia? Regulile după care a fost organizat arată că nu s-a dorit o reflecţie foarte serioasă asupra naturii corpului electoral şi asupra a ceea ce doreşte acesta. În primul rând, au fost incluşi în populaţia cu drept de vot şi rezidenţii de pe teritoriul Scoţiei, deşi scrutinul ar fi trebuit limitat la cei care au domiciliul şi reşedinţa pe acest teritoriu. În al doilea rând, cei peste 800.000 de scoţieni rezidenţi pe teritoriul Marii Britanii în afară de Scoţia nu au fost luaţi în calcul la stabilirea numărului total de alegători. Probabil că liderilor Partidului Naţional Scoţian (SNP) le-a fost frică de opinia acestor « expaţi », suspectaţi de « complicitate » cu englezii. În cele din urmă, trebuie evidenţiat faptul că nu s-a dorit organizarea unui exit-poll, astfel încât nu vom ştii niciodată dacă cei în vârstă sau tinerii, femeile sau bărbaţii, cei cu un venit peste medie sau şomerii au fost pro sau contra indepenenţă. Nu a fost o omisiune generată de motive financiare, ci o opţiune deliberată pentru a întreţine confuzia asupra motivaţiei celor care s-au opus independenţei Scoţiei. Principalul impediment al referendumului şi totodată motivul pentru care acesta a eşuat  a fost dificultatea de a stabili ce este naţiunea scoţiană şi cât de diferită este aceasta faţă de cea engleză. Ultimii 300 de ani de istorie comună a Angliei şi Scoţiei au coincis cu formarea naţiunilor moderne în Europa, ori acest aspect nu poate fi negat şi nici deformat pentru a justifica o conştiinţă naţională formată doar pe baza unor percepţii pre-moderne. Liderii SNP au încercat să prezinte viziunea unei Scoţii arhaice şi nu au insistat foarte mult asupra unui viitor al naţiunii scoţiene, fundament al unui stat suveran.

În ciuda acestor aspecte care explică de ce referendumul a eşuat, posibilitatea ca acesta să se repete în viitorul apropiat este foarte mare. Independenţa Scoţiei nu este vorba de o problemă care apare o dată cu fiecare generaţie, aşa cum se încearcă a fi prezentată.

În Scoţia se va pune din nou problema referendumului dacă reforma constituţională anunţată de premierul David Cameron va eşua. Pentru a înţelege despre ce reformă este vorba, se impune o prezentare a aşa - numitei West Lothian question, după numele unei circumscripţii electorale din Scoţia. Convenţional, o denumim WLQ.

În 1977 Tom Dalyell, membru în Camera Comunelor din partea laburiştilor, a ridicat următoarea problemă: un parlamentar ales în circumscripţia West Lothian din Scoţia poate vota pentru chestiuni care privesc oraşul Blackburn din Anglia (Lancashire), dar nu şi pentru chestiuni ce privesc oraşul Blackburn din Scoţia (West Lothian). Paradoxul WLQ este următorul: scoţienii, velşii şi cei din Irlanda de Nord, membri ai Parlamentului de la Westminster, pot vota asupra problemelor care privesc Anglia, dar nu pot decide asupra problemelor care ţin de Scoţia, Ţara Galilor sau Irlanda de Nord.

Problema este mai veche şi a fost sesizată de William Gladstone care declara în 1886, cu ocazia unei dezbateri parlamentare referitoare la viitorul Irlandei, că în cazul în care Irlanda vrea să legifereze asupra problemelor irlandeze, nu poate să ceară Angliei ca reprezentanţii săi să voteze în continuare pentru problemele engleze sau scoţiene. WLQ s-a rezolvat în cazul Irlandei prin apariţia unui nou stat suveran, însă doar parţial - problema Irlandei de Nord a continuat să dea bătăi de cap la Londra şi la Dublin deopotrivă.

Devoluţia din 1999 nu a ţinut cont de WLQ. Orice încercare de a descentraliza, regionaliza sau federaliza un stat unitar ar trebui să ţină cont de WLQ. Nu poate exista descentralizare asimetrică (echivalent al devoluţiei), ci doar federalizare asimetrică (de tipul celei practicate în Canada). Nu poţi acorda numai anumitor provincii/regiuni unele drepturi: ca o reformă administrativă să fie de succes, trebuie acordate aceleaşi drepturi tuturor provinciilor/regiunilor. WLQ pune în discuţie însăşi posibilitatea devoluţiei.

Parlamentul scoţian este rezultatul Scotland Act din 1998 care precizează că puterile legislative ale acestuia « nu afectează puterea Parlamentului Marii Britanii de a legifera pentru Scoţia ». Ulterior, a apărut aşa-numita « convenţie Sewel » (Constituţia Marii Britanii nu este un act scris, ci suma unor cutume numite « convenţii constituţionale » şi a jurisprudenţei) : Parlamentul de la Westminster nu poate legifera asupra chestiunilor conferite Scoţiei prin devoluţie decât cu acordul Parlamentului scoţian. Apărarea, securitatea naţională, politica externă şi cea monetară nu fac obiectul devoluţiei, sunt domenii rezervate Parlamentului de la Westminster,.

În cazul WLQ au fost oferite mai multe variante de răspuns. Prima propunere a venit din partea raportului unui grup de lucru sub preşedinţia lui Kenneth Clarke, stabilit în 2005 de David Cameron, imediat după alegerea sa în fruntea conservatorilor. Raportul a propus ca parlamentarii proveniţi din circumscripţiile scoţiene să participe la dezbaterile pe marginea proiectelor de legi dar nu şi la votul final. Malcolm Rifkind a propus un amendament, pe baza acestui raport, de fapt o altă variantă de rezolvare a WLQ : pentru legile care afectează Anglia, este nevoie e o dublă majoritate, din partea Camerei şi din partea parlamentarilor aleşi în circumscripţiile din Anglia. O altă soluţie care a fost propusă şi care este cea mai coerentă până acum, este crearea de parlamente cu aceleaşi puteri în Anglia, Scoţia, Ţara Galilor şi Irlanda de Nord. Această reformă ar însemna crearea unui parlament englez la Londra şi conferirea de puteri suplimentare Adunării din Ţara Galilor. Propunerea nu este de fapt nouă, laburiştii au încercat o măsură similară cât timp s-au aflat la putere. Au apărut adunări regionale fără puteri legislative (ceea ce a dus la alegerea unui primar în Londra, după ce se crease cutuma numirii în această poziţie). Reforma laburistă nu a mers însă mai departe. Există şi o altă rezolvare a WLQ, cea mai radicală : dizolvarea Regatului Unit şi apariţia a patru ţări suverane. Referendumul din Scoţia este de fapt punerea în aplicarea a unei variante de răspuns la WLQ, mai puţin radicală decât dizolvarea Regatului Unit dar mai radicală decât cele prezentate. Eşecul refendumului repune în discuţie WLQ şi încercarea de a oferi o nouă soluţie se impune cu maximă necesitate.

David Cameron a anticipat, încă înainte de momentul agreării soluţiei referendumului scoţian (ulterior creării unei majorităţi confortabile SNP în Parlamentul scoţian în 2011) că, în cazul invalidării referendumului, coşmarul WLQ va fi din nou pe agendă. Din acest motiv, acordul de coaliţie între conservatori şi liberal - democraţi din 2010 prevede înfiinţarea unei comisii care să ofere o soluţie la WLQ. Decizia organizării unui referendum a impulsionat crearea şi activitatea acestei comisii care a produs un raport în martie 2013. Raportul afirmă, în termeni foarte generali, că este nevoie ca asupra chestiunilor care privesc doar Anglia să se decidă cu majoritatea parlamentarilor aleşi în circumscripţii din Anglia. Pe 19 septembrie 2014, imediat după anunţarea rezultatelor referendumului din Scoţia, David Cameron anunţa crearea unei a treia comisii care să rezolve WLQ, afirmând că « problema voturilor engleze pentru legile engleze – aşa – numita West Lothian question – necesită un răspuns decisiv ». S-a creat o nouă comisie condusă de Robert Smith, baron Smith de Kelvin, iar raportul este aşteptat penru ianuarie 2015. Dat fiind faptul că opţiunile au fost deja enunţate odată cu începutul devoluţiei, nu este de aşteptat ca această nouă comisie să ofere o soluţie care nu a mai fost enunţată, miraculoasă, acceptată în Anglia şi în Scoţia deopotrivă. David Cameron a promis scoţienilor mai multe puteri, cu condiţia să voteze împotriva independenţei dar deocamdată nu este clar despre ce puteri ar fi vorba. WLQ blochează de fapt orice reflecţie despre un viitor transfer dinspre Parlamentul de la Westminster spre Parlamentul scoţian.

Exemplul scoţian arată că într-un stat unitar nu poate exista un statut special pentru o anumită regiune. Doar un stat federal, creat prin acordul de a renunţa la monopolul atributelor clasice ale suveranităţii, prin delegarea lor entităţilor care vor face parte din federaţie, poate oferi o alternativă. Din acest motiv, problema de a acorda mai multe puteri Ţării Bascilor, Ţinutului Secuiesc, etc. nu se poate rezolva în cadrul unui stat unitar.

Singura soluţie funcţională şi coerentă, într-un stat unitar, este cea a descentralizării uniforme.

Desigur, există şi soluţia federalizării sau a secesiunii dar acestea nu pot fi luate decât cu respectarea cadrului constituţional. În România aceste două soluţii nu pot fi puse în aplicare, datorită interdicţiilor constituţionale exprese. Marea Britanie a putut să experimenteze deoarece are un cadru constituţional flexibil şi pot fi adoptate legi cu caracter constituţional fără a modifica un text scris al Constituţiei. Acest lux de a experimenta soluţii nu există în cazul României şi nici al Spaniei care au un cadru constituţional rigid. Iată de ce un proiect care să prevadă autonomie doar pentru o parte a teritoriului unui stat unitar, cum este Statutul Ţinutului Secuiesc, nu va putea fi pus niciodată pus în aplicare, decât cu condiţia ca toate celelalte regiuni din România să aibă aceeaşi autonomie. WLQ este coşmarul şi problema fără soluţie a tuturor ţărilor care doresc să pună în aplicare descentralizarea asimetrică.