Regele Mihai, despărţirea imposibilă

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Nu am scris niciodată despre Regele Mihai. O fac acum, pentru prima oară, după trecerea sa în Istorie. Am considerat că nu poţi scrie la modul prezent despre cineva care transcede timpul istoric în care suntem situaţi.

Regele Mihai a fost contemporan cu noi dar, într-un sens, a fost în permanenţă deasupra timpurilor pe care le-a trăit. Am avut imensul privilegiu ca naţiune de a fi trăit alături de Regele Mihai nu numai înaintea instaurării regimului comunist dar şi 27 de ani după ce acesta s-a prăbuşit. O şansă pe care nu am ştiut cum să o valorificăm. Regele Mihai a fost în tot acest timp disponibil pentru a ne conduce nu doar simbolic destinul. Nu am ştiut să folosim această ocazie. Am fost poate prea puţin obişnuiţi cu faptul că alegerile noastre contează. Ideea că alţii decid în locul nostru pare că este profund înrădăcinată în fibra noastră intimă.

De ce nu s-a revenit la monarhie după 1990? Răspunsul cel mai corect ar fi, retrospectiv, că doar lipsa de curaj ne-a privat de o regăsire necesară. Curaj se cere şi acum pentru a recunoaşte lipsa de curaj.

Puţini au înţeles la acea dată că, pentru a scăpa de trauma şi moştenirea comunismului, este nevoie de întoarcerea ceasurilor la data la care nici măcar spectrul acestei ideologii nu exista: România în graniţele ei fireşti, câştigate cu sacrificiul a sute de mii de soldaţi în Primul Război Mondial şi monarhia. România nu poate supravieţui în afara acestor coordonate ale normalităţii. Fără teritoriile sale istorice, este expusă în permanenţă riscului de a fi în apropierea unor state eşuate care oricând pot exporta instabilitate. Fără monarhie, pasiunea alegerilor pentru desemnarea şefului statului şi eterna pendulare între situaţia în care acesta are depline puteri sau niciuna va fi tot timpul auto-destructivă.

România a progresat sub monarhie deoarece excesele partidelor politice sau ale oamenilor politici au fost temperate de suveran. Desigur, cu excepţia cazurilor în care chiar suveranul a întreţinut aceste excese, precum în timpul lui Carol al II-lea. Ȋnsă chiar şi în aceste ocazii, echilibrul puterilor a fost mai bine asigurat decât într-o republică. Pentru a înţelege de ce monarhia este cea mai potrivită formă de guvernământ pentru România, trebuie înţeleasă în profunzime mentalitatea autohtonă: vrem să alegem un preşedinte o dată la 4 ani, dar am vrea ca acesta fie să joace rolul unui monarh constituţional, fie pe cel al unui lider autoritar, dar nu pe cel de preşedinte.

I-a fost dat Regelui Mihai să fie în centrul Puterii politice încă din primii ani de viaţă, până aproape de dispariţia sa: regent la 6 ani şi în centrul unei dispute de familie cu ample reverberaţii politice (Legea privind Statutul Casei Regale este şi va rămâne obiect de controversă politică) la 96 de ani. A fi în centrul Puterii timp de 90 de ani, fără a o exercita în mod efectiv decât timp de 7 ani, aceasta este remarcabila împlinire a Regelui Mihai.

Apropierea de politică poate fi fatală, chiar şi pentru un termen scurt. Presiunea momentului devine din ce în ce mai insuportabilă, căutarea de aliaţi din ce în ce mai problematică. Ȋn cazul Regelui Mihai, ca printr-un miracol, lucrurile au stat exact invers: apropierea de politică i-a conferit calităţi rezervate asceţilor. Pe măsura trecerii timpului, Regele Mihai a înţeles şi a practicat mai bine virtuţile politice, iar nu mai rău precum unii politicieni. Chiar şi acele virtuţi care nu sunt rezervate unui monarh Regele Mihai a încercat să le transfere naţiunii pe care a iubit-o precum puţini o pot face, cu mult devotament şi cu multă discreţie. Regele Mihai a înţeles, poate ca nimeni înaintea lui în România, faptul că adevărata putere politică este dată de simpla prezenţă, de carisma celui care renunţă la propriul destin, iar cel care se înconjoară de simbolurile puterii nu o deţine de fapt. Ȋn calitate de simplu mecanic, suveranul nu înceta să fie Rege. Restul oamenilor politici ar vrea să îmbrace haina mecanicului pentru a câştiga voturi dar nu o pot face până la capăt pentru că nu sunt de fapt nici mecanici, nici oameni politici, ci în cel mai bun caz o combinaţie incertă a celor două tipologii.

Regele Mihai i-a înfruntat pe Hitler şi pe Stalin, direct sau prin reprezentanţii lor. Puţini monarhi din Europa au fost puşi în această situaţie. Unii dintre ei au fugit din calea lui Hitler, au tolerat regimurile fasciste ori chiar ocupaţia nazistă. Alţii au încercat un compromis cu Stalin, după cum au existat cazuri în care opoziţia la Hitler a dus la dispariţia subită şi greu explicabilă a unora (vezi Boris al III-lea al Bulgariei). Singurul monarh care a încercat să reziste totalitarismelor la momentul apogeului acestora în Europa a fost Regele Mihai. Ajutorul dat evreilor pe cale de a fi deportaţi şi înlocuirea Mareşalului Antonescu de la putere l-au transformat în duşman al nazismului. Simpla sa prezenţă în exil l-a transformat în adversar al comunismului. Regele Mihai, chiar şi atunci când a tăcut, i s-a interpretat tăcerea. Regele Carol al II-lea mărturisea în jurnalul său faptul că a fost profund mirat de tăcerea Regelui Mihai în primele momente din exil, în Elveţia. Tânărul fost suveran la 26 de ani refuza să comunice cu exteriorul. Poate că în acele momente Regele Mihai s-a gândit profund la ceea ce i s-a întâmplat şi de ce i-a fost dat ca destinul său să semene, până la identificare, cu cel al naţiunii din care face parte. Şi-a pus întrebarea de ce lui şi de ce nu altora li s-a rezervat o asemenea soartă. Odată aflat răspunsul la această întrebare, Regele Mihai a decis ca propriul său destin să fie sacrificat în continuare. Acea decizie intimă, din primele luni ale anului 1948, a făcut ca Regele Mihai să fie implicat în tot ce a însemnat destinul României până în prezent. Ȋntr-un sens pe care deocamdată nu îl cunoaştem, va continua să o facă şi după dispariţia sa.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite