Politică

articolul anterior articolul urmator

Reviriment anti-sistem: Ciclicitate şi liniaritate (II)

15
5 May 2014 18:57:22
Dan Nicu
Masca lui Guy Fawkes, rebel britanic din secolul al XVII-lea. Acest obiect a ajuns să inspire mişcări anti-sistem din toată lumea precum Anonymous  FOTO: www.examiner.com
Masca lui Guy Fawkes, rebel britanic din secolul al XVII-lea. Acest obiect a ajuns să inspire mişcări anti-sistem din toată lumea precum Anonymous  FOTO: www.examiner.com

Istoria umanităţii poate fi imaginată, abstract, atât ca o linie dreaptă, eventual cu vector, adică direcţie de dezvoltare socială, politică, economică, instituţională, care să reprezinte dintr-o perspectivă pozitivistă şi deterministă  traseul de evoluţie al unui grup (comunitate, naţiune), plecând dintr-un punct iniţial numit, convenţional, A (sau X, de exemplu) şi ajungând într-un punct final B (sau Y).

Însă, aceeaşi istorie a umanităţii mai poate fi imaginată, dintr-o altă perspectivă, într-o manieră ciclică. Dacă stăm să ne gândim mai bine, ciclurile sunt o constantă a vieţii fiecărui om, şi nu ne putem imagina viaţa fără ele. Suntem influenţaţi, cel puţin cei din zonele temperat-continentale ale planetei, de ciclul celor patru anotimpuri (două sau chiar unul la alte latitudini, dar cu variaţii ale condiţiilor climaterice), dar şi de ciclurile mai mici pe care ni le stabilim de unii singuri în viaţă: mersul la şcoală, facultate, serviciu. Însuşi timpul, aşa cum îl percepem, este rezultatul rotaţiei ciclice a Pământului în jurul Soarelui.

Deoarece în memoria şi conştiinţa individuală sunt prezente în mod justificat, ca instrumente de percepţie a realităţii, atât determinismul liniar, eventual vectorial, cât şi ciclicitatea, trebuie să observăm şi să studiem reverberaţiile aceloraşi principii de abstractizare la nivelul societăţii pentru a reuşi să înţelegem mai bine istoria umanităţii.

Cu alte cuvinte, tot ce s-a întâmplat în istorie poate fi observat, cercetat, atât în registru ciclic, cât şi în registru liniar.

În registru liniar, suntem îndreptăţiţi să spunem că evoluţia relaţiilor interstatale, şi, apoi, a relaţiilor internaţionale, a fost îndreptată spre coagularea unor realităţi de manifestare şi permanentizare a puterii politice în nişte teritorii care au ajuns să se mărginească unele cu altele prin frontiere. Odată cu edificarea acestor noi realităţi geopolitice – statele moderne – după pacea de la Westphalia din 1648, raporturile de putere între noii subiecţi ai mapamondului s-au modificat în direcţia justificării confruntărilor militare prin necesitatea protejării intereselor de stat şi a celor naţionale (cele două s-au confundat în condiţiile edificării statelor-naţiuni). Statele moderne ale Europei s-au transformat, pe rând, în imperii, am trecut printr-o epocă a colonialismului, urmată de primul război mondial, ascensiunea statelor naţionale din Europa, înfiinţate pe ruinele imperiilor. Din punct de vedere politic, am evoluat de la regimuri în care deciziile erau luate exclusiv de elitele sociale, la o realitate a votului universal, direct, egal şi secret, după 1918. Din punct de vedere militar, arta de a omorî oameni în mod profesionist a fost perfecţionată odată cu avansul tehnologic pentru a menţine în anumite forme de proprietate bunurile private sau publice care fuseseră produse tocmai prin intermediul revoluţiei industriale facilitate de avansul tehnologic.

În registru ciclic, de la permanentizarea exerciţiului democratic al sufragiului universal (inclusiv pentru femei) au trecut patru generaţii. De la decolonizarea instrumentată de puterile Europei Occidentale au trecut trei generaţii. De la înlocuirea viziunii asupra relaţiilor internaţionale bazate pe concurenţă şi spaţii vitale de proiecţie a puterii cu cea bazată pe colaborare, interconectare, devalorizarea frontierei fizice dintre state şi valorizarea schimburilor transfrontaliere au trecut două generaţii.  Al doilea război mondial a fost o consecinţă a realităţii internaţionale care s-a instaurat după primul război mondial. Bipolarizarea de după cel de-al doilea război mondial a produs războiul rece. Datorită acestuia, forţele principalelor tabere au fost concentrate pe impunerea influenţei reciproce asupra unor spaţii aflate în dispută, iar pe acest fond au fost posibile evoluţii enorme în gândirea socială şi politică, în raportarea individului la spaţiul colectiv şi la propriul său destin în lume. Însă toate aceste evoluţii, realizări şi idealuri mai curând individuale, proiectate în societatea mondială (înlocuirea confruntării cu colaborarea, ponderarea intereselor individuale în cadrul colectivităţii, şi ale intereselor grupurilor în relaţiile dintre ele, eliminarea sărăciei, utilizarea energiei într-un mod adecvat şi cu moderaţie, dezvoltarea surselor regenerabile de energie pentru stoparea poluării care ne va distruge ca specie într-o zi), pot fi supuse unui nou ciclu al existenţei speciei umane, unul care se va concretiza într-o nouă perioadă de utilizare a violenţei pentru redefinirea raporturilor de putere la nivel internaţional. Vigilenţa celor care nu mai văd confruntarea drept o stare de fapt permanentă a fost adormită, aşteptările de stabilitate au depăşit posibilităţile. Asta şi pentru că ideea de excludere a războaielor mari, regionale (a stării de război total), din ecuaţie, este relativ nouă şi poate că a prins rădăcini în aşteptările imediate ale indivizilor, în niciun caz însă în straturile mai adânci ale conştiinţei lor.

Dispariţia statelor

Într-un timp în care interdependenţele la nivel internaţional, dar şi subnaţional, sunt mult mai mari decât în orice altă perioadă istorică, o nouă perioadă de confruntare majoră ar putea să aibă drept principal efect o schimbare completă a realităţii administrative pe care o cunoaştem, în direcţia fragmentării.

Dacă statele naţionale (despre transformarea cărora în ... uniuni – ex. “Statele Unite ale Europei” s-a tot vorbit) vor intra într-o nouă conflagraţie mondială, rezultatul va fi anihilarea totală şi delegitimarea în ochii majorităţii populaţiei globului a ideii de stat. Şi se va intra într-o perioadă care, din punctul de vedere al actualei realităţi de putere la nivel internaţional, dar şi al raporturilor juridice şi administrative naţionale, nu va putea fi caracterizată altfel decât ca o eră a anarhiei.

Ideea de transformare graduală a statelor în nişte uniuni regionale, adică prin evoluţie, va fi înlocuită de o stare de lucruri în care statele vor fi lichidate ca fenomen politic, în urma delegitimării lor.

Din punct de vedere ciclic, nu va fi decât o nouă redimensionare, de la ordine la haos, apoi la o nouă ordine.

Din punct de vedere evolutiv (liniar), va fi o întrerupere bruscă a actualului sistem mondial de reglementare a afacerilor publice.

După publicarea ultimului articol, pe 30 aprilie, în care atrăgeam atenţia asupra consecinţelor tentativelor (reuşite) de destructurare a instituţiilor şi de anihilare a autorităţii de stat în estul Ucrainei, a avut loc un alt eveniment care apropie tot mai mult de realitate urmările despre care vorbeam. La Odesa, nişte oameni au decis să facă singuri dreptate şi au ars de vii alţi oameni. Propaganda ambelor părţi s-a acuzat reciproc de orchestrarea acestui carnagiu, însă apartenenţa celor care au comis abominabila crimă la tabăra pro-ucraineană (pro status-quo) sau la cea pro-rusă nu schimbă fundamental datele problemei. Iar problema este că reprezentanţii autorităţilor ucrainene nu au fost prezenţi la locul faptei. Statul ucrainean nu a reglementat această situaţie.

Ceea ce înseamnă că indivizii îşi pot face dreptate după cum vor. Autojustiţia înseamnă un pas înainte, unul fundamental, spre anarhie.

Războiul din Ucraina, ca şi evenimentele anterioare (Euromaidanul, de exemplu) poate servi, astfel, drept drapel pentru toate mişcările anti-sistem de la nivel global. Drept semnal să se treacă la fapte. Sunt puţini? Da. Dar mizează pe nemulţumirea tot mai mare generată de actualele realităţi globale şi adesea crescută prin conspiraţionism, pe visceralitate, pe soluţii simple, radicale, care frizează extrema stângă. Îmbinarea anarhismului cu populismul pe fondul disoluţiei autorităţii statale poate crea monştri. A fi anti-sistem e deja cool. Ce se va întâmpla atunci când tot mai mulţi oameni vor considera că este şi necesar?

Mai uşor decât se crede

Nu a fost nevoie decât de câteva sute de oameni (uneori zeci) ca să se ocupe sediile administrative din regiunile ucrainene. Asta chiar şi în perioada ianuarie-februarie, când sediile administraţiilor regionale nu erau ocupate de militari profesionişti ruşi camuflaţi în mod laş, ci de protestatari civili înarmaţi cu bâte şi scuturi, iar uneori nici atât. Iar atâta timp cât nici pregătirea militară specifică, nici deţinerea anumitor tipuri de arme, nu mai e un apanaj exclusiv al forţelor armate ale statelor, asemenea evoluţii nu mai sunt de domeniul imposibilului. Urmărind grupurile anarhiste de pe reţelele de socializare se poate lua pulsul acestor dispoziţii.

Dacă războiul pe care l-a declanşat Rusia în Ucraina va căpăta proporţii mai mari, nu e exclus să se ajungă într-o situaţie în care tot ce va mai conta va fi dacă pe ruinele vechii lumi a statelor naţionale vor lua naştere comunităţi care să trăiască în pace, sau dacă vom intra într-un fel de neo-feudalism, însoţit de o stare permanentă de confruntare între grupurile de indivizi.

Concluzii

Momentan, tot ce se petrece în regiunea noastră aduce în prim-plan ciclicitatea, estompând şi trecând sub tăcere liniaritatea (evoluţia).

Dacă statele lumii vor să supravieţuiască (pe termen lung), ele trebuie să dea de pe acum semnale clare că orice scenariu de tipul celui instrumentat de Rusia în estul Ucrainei este sortit eşecului. Altfel, acestea trebuie să se pregătească să facă loc unei noi realităţi, cea a comunităţilor umane, despre care nu se poate afirma încă dacă ar fi mai rea sau mai bună decât ceea ce există astăzi.

Probabil, e nevoie de multă înţelepciune şi reţinere din partea tuturor conducerilor statelor lumii. Inclusiv, poate, în ceasul al doisprezecelea, din partea conducerii Federaţiei Ruse.

Foto

Adauga Comentariu

Pentru a comenta, alege una din optiunile de mai jos

Varianta 1

Autentificare cu contul adevarul.ro
Creeare cont

Varianta 2

Autentificare cu contul de Facebook
Logare cu pseudonim

15 Comentarii

Constantin Pavelescu
6.05.2014, 02:14:25

A lua în discuţie o temă complexă precum dualitatea de viziune a evoluţiei sociale privită prin prisma linearitate - ciclicitate mi se pare un subiect dincolo de posibilităţile unui articol de presă, cu atît mai puţin al unui comentariu. Grosso modo aş putea spune că viziunea lineară poate fi asociată cu progresul tehnologic obiectiv ca factor de evoluţie socială, iar viziunea ciclică poate fi legată de subiectivismul mobilurilor politice, economice, strategice, etc, generatoare de situaţii conflictuale. Cît despre state, ele nu au apărut în urma păcii westfalice, ele au existat şi în zorii civilizaţiei. De la început statele au controlat teritorii mai mult sau mai puţin precis delimitate, în interiorul acelor teritorii existau un popor majoritar şi minorităţi, iar statul avea toate elementele actualelor state: erau structuri centralizatoare, aveau o conducere, o administraţie, o legislaţie, instituţii de forţă, impuneau o fiscalitate, generau politici interne şi externe. Aceasta este formula care a permis dezvoltarea civilizaţiei umane, formulă existentă încă din antichitate şi pînă în prezent. Populaţiile umane care au existat în afara statelor au fost cele care au trăit în organizaţii de tip tribal, nereuşind să depăşească prin ele însele nivelul tehnologic al preistoriei nici pînă-n ziua de azi, după cum se vede la triburile izolate care încă mai sînt descoperite prin Amazonia. Statul, cu toate avantajele şi neajunsurile pe care le generează, rămîne deocamdată singura formulă sub care pot fi canalizate energiile indivizilor în sensul evoluţiei societăţilor umane. De aceea nu cred că pe viitor se poate pune problema dispariţiei statelor, pentru că nu statele în sine ca structuri sociale pot fi incriminate de neajunsurile şi conflictele generate în interiorul societăţilor, aceste conflicte şi neajunsuri fiind generate mai degrabă prin scăparea de sub control a factorului uman subiectiv. Astfel cred că nu statul în sine poate fi incriminat, în schimb pot fi incriminate un deficit de viziune al factorilor de decizie asupra relaţiei cauză - efect - contraefect în luarea deciziilor cu efect general, sau adoptarea unor politici inadecvate în raport cu situaţiile generatoare de conflict. În primul caz aş lua drept exemplu declaraţia universală a drepturilor omului. Prin ea s-a dorit impunerea unor viziuni moderne, în antiteză cu cele medievale în ceea ce priveşte drepturile şi libertăţile cetăţeanului. Efectul a constat pe deoparte prin uzul de aceste drepturi care a condus la emancipare socială a cetăţeanului, iar contraefectul s-a manifestat pe de altă parte prin abuzul de aceste drepturi, drepturi care limitează la un nivel moderat reacţia societăţii faţă de actele antisociale. Iar rezultatul este o slăbire a coeziunii sociale determinată de neîncrederea cetăţenilor în capacitatea statului de a controla aceste fenomene. În celălalt caz, cel al politicilor inadecvate, aş da ca exemplu concentrarea tot mai accentuată a resurselor şi a deciziei în mîinile unei oligarhii tot mai restrînse şi tot mai puternice, în detrimentul în special al clasei mijlocii aflate într-un vizibil regres. Este o situaţie clar generatoare de conflict social incontrolabil, iar faptul că acest proces a fost posibil arată limpede că sistemul trebuieşte reformat. Din păcate, factorii de decizie care pot lua măsurile de reformare obligatorii pentru a putea fi evitat conflictul, adică cei care controlează puterea şi resursele, tocmai aceşti factori sînt cei mai interesaţi în menţinerea status-quo-ului. Ne aflăm astfel într-un cerc vicios şi este greu de prevăzut ce anume îl va rupe. Dar indiferent cum anume va fi reglementat acest conflict "îngheţat" (că tot e termenul la modă), fie că se va realiza printr-un agreement, fie printr-un conflict, statul va continua să existe. Mai mult sau mai puţin schimbat, mai mult sau mai puţin reformat pe ici-pe colo prin părţile esenţiale, dar va continua să existe. Încercaţi să vă imaginaţi o omenire organizată îm microstructuri autarhice de tipul chibuţurilor sau falansterelor...

0 (2 voturi)
Canadezul
6.05.2014, 03:48:36

Eu zic sa lasam limbajul pretios care da senzatia mestecarii unor cuvinte cu rezonanta intelectuala acoperind un bagaj de idei zero sau fortat. Concluzia este buna: Rusia trebuie sa inteleaga ca actiunea ei de refacere imeriului tzarist/ stalinist va fi sortita eseculi. Restul articolului, cu scuze, constituie umplutura. Secretul comunicarii unor idei filozofice complexe este simplitatea expunerii.

+1 (1 vot)
Dan Nicu
6.05.2014, 03:54:18

Vă mulţumesc pentru comentariu! În legătură cu pacea wesfalică, este vorba în principiu despre reglementarea ideii de frontieră naţională - ca limită de exercitare a autorităţii centralizate care provine dintr-un singur centru de putere. Statele există, într-adevăr, de mii de ani, însă, probabil, veţi fi de acord că statul egiptean antic era mult diferit prin structura sa instituţională de statul contemporan. Mobilul scrierii acestui articol aşa cum este conceput pentru platforma de bloguri de la "Adevărul", îl constituie proiecţia transfrontalieră a unor fenomene de contestare în masă a autorităţilor statului precum sunt cele care au loc acum în Ucraina. Însă mişcările anti-sistem şi paleta de tehnici pe care acestea le utilizează pentru a-şi atinge scopurile constituie subiectul unor preocupări academice pe care le am. Anarhismul ca ideologie poate cunoaşte, ca urmare a extinderii "practicilor" ucrainene, momentul său de glorie. Este vorba despre curente de gândire şi oameni care evită, de multe ori, să iasă în public, iar atunci când o fac e nevoie de multă atenţie şi perspicacitate pentru a reconstitui mesajele şi intenţiile lor într-un cadru cât mai amplu şi coerent. Desigur, sunt lucruri care se petrec încet. Însă scăparea de sub control a situaţiei din Ucraina şi, eventual, începerea unei confruntări militare convenţionale de durată poate cataliza acest proces, le poate da unor "occupiers" sau unor antiglobalişti, sau poate chiar unor oameni care nu au acum vreo preocupare politică... o cauză. Aceea de a încerca să distrugă, în mod activ, "sistemul mondial" diabolizat prin conspiraţionism. Este vorba despre amplificarea confruntării de imagine între cele două forţe antagonizate în urma recentelor evenimente, SUA şi Rusia, caz în care nu e exclus ca informaţiile care vor fi folosite de ambele părţi în războiul informaţional să genereze, de fapt, efecte neaşteptate, mobilizând mulţi cetăţeni proprii şi crescându-le "apetitul" pentru mişcări revoluţionare. Aproape întotdeauna, în cazurile de confruntare poliltică (şi militară) majoră, persoane şi grupuri marginale în societate tind să-şi schimbe poziţia şi să se apropie de centru, de spaţiul decizional. Nu întotdeauna aceştia reuşesc să creeze o altă ordine în locul celei vechi, cel mai adesea au loc procese negociate de tranziţie, se implementează reforme care convin majorităţii grupurilor sociale. Dintr-o perspectivă a rezolvării paşnice şi cât mai rapide a actualului conflict regional care se transformă sub ochii noştri într-un nou război rece, aveţi dreptate să consideraţi că se va reuşi păstrarea actualei stări de lucruri. Evident, cu schimbările şi reformele corespunzătoare. Însă o întoarcere la gândirea de tip exclusivist şi conflictual, o reeditare a unor confruntări interstatale pentru maximizarea propriei autorităţi la nivel regional şi/sau global, în condiţiile actuale de interconectare socială şi circulaţie rapidă a informaţiei, se poate întoarce împotriva autorităţilor centrale ale statelor sub forma unor mişcări tot mai puternice de contestare, nu doar a guvernărilor trecătoare, ci şi a aranjamentelor administrative şi politice în sine. Asta este dilema, şi, într-un fel, miza: până unde se va putea întinde coarda? Şi mai e ceva, o întrebare de ordin mai curând istoric, nu doar politic. Primul război mondial a avut drept consecinţă prăbuşirea imperiilor europene. Al doilea război mondial a avut drept consecinţă prăbuşirea sistemului colonial - continuând tendinţa de după primul război mondial. Tendinţa a continuat, după finalizarea bipolarităţii (a războiului rece), cu prăbuşirea ultimului imperiu - cel sovietic. La ce să ne aşteptăm în cazul unei noi conflagraţii mondiale? Cu titlu de divagaţie/excurs speculativ în viitor: dacă, ipotetic, statele naţionale aşa cum le cunoaştem astăzi ar fi înlocuite nu de uniuni regionale, ci de entităţi locale autarhice, acestea ar avea, la rândul lor, caracteristicile fundamentale ale statului: exercitarea autorităţii dintr-un centru (reprezentat de o persoană sau un grup de persoane). Astfel înţeleg, şi vă dau dreptate, atunci când spuneţi că omenirea nu a inventat o formă de existenţă socială, colectivă, superioară statului. Cred că ne putem pune de acord că apariţia statelor este, de fapt, expresia perfecţionării printr-o anumită formă de civilizaţie a proprietăţii omului de fiinţă socială, zoon politikon. Eu văd această proprietate umană drept perpetuă, însă nu neschimbătoare - sunt posibile evoluţii. Însă cred că pledoaria dumneavoastră pentru stat este de fapt pledoaria pentru simţul uman al comunităţii, folosit în sens constructiv şi progresist. V-aţi referit la non-incriminarea statelor ca structuri sociale. Dacă le percepem ca structuri sociale, este în regulă. Însă dacă le percepem ca structuri exclusiv politice, de putere, cu alte cuvinte (care pot să "asuprească" omul), atunci există o plajă deschisă pentru atitudini anti-stat. Pe care purtătorii lor nu le percep ca atitudini anti-sociale. Deci, discuţia este la nivelul schimbării de percepţie asupra statului în sine - de la expresia organică a simţului uman al comunităţii, facilitator al civilizaţiei, dezvoltării, progresului, la structură opresivă, de limitare a libertăţii. Dacă unora statele le produc sentimente de alienare (înstrăinare), ce alte forme de manifestare va căuta simţul comunităţii care le este propriu în calitatea lor de fiinţe umane? Aceste forme vor coexista cu statele, aşa cum se întâmplă deja în multiple cazuri de pe mapamond, sau vor încerca să le distrugă? Ce pericole pot apărea? Multe state la care ne raportăm ca modele ale autocraţiei şi ale centralizării au fost de fapt, bazate pe structuri locale de susţinere într-o măsură mult mai mare decât pe exercitarea lipsită de obstacole a autorităţii centrale. Este şi cazul Egiptului antic, în care puterea faraonilor depindea de loialitatea unor entităţi locale, de ordin tribal, numite nome. Nomarhii, conducătorii nomelor, au fost cei de care a depins puterea statului egiptean antic pe toată durata existenţei sale. Perioadele în care faraonii erau suficient de puternici ca să centralizeze statul au alternat cu alte perioade (de tranziţie), mult mai puţin prezente în documentele istorice rămase, în care Egiptul antic era, de fapt, o colecţie de nome - triburi şi uniuni de triburi. Asta este, cumva, diferenţa între acel tip de stat şi statul de astăzi, bazat formal pe legitimitatea de tip legal-raţional. Adică o structură de putere care îşi exercită autoritatea în baza legilor şi a angajaţilor în serviciul public - ceea ce numim birocraţi. Discuţia are şi o importantă componentă juridică: în situaţia incapacitării instituţiilor, cum rămâne cu legile (care, formal, trebuie să apere populaţia, cetăţenii)? Dacă legile nu mai pot fi aplicate, ce relevanţă mai au ele? Dacă nu mai există legalitate, ce ne împiedică să ne facem propriile legi? Dacă suntem suficient de capabili să ne "menţinem" într-o asemenea situaţie, de ce să renunţăm la gustul dulce al acestei libertăţi? De ce să ne moderăm (aici intrăm în domeniul etic)? Dacă legalitatea este abolită, într-un teritoriu, pentru mult timp, va putea fi ea restabilită cu uşurinţă? Se poate teoretiza că, după un timp, va avea loc din nou un proces de conştientizare a faptului că "banditul staţionar", cel care îşi exercită controlul asupra unui teritoriu dintr-un singur centru şi nu jefuieşte decât o parte a avuţiei locuitorilor ca să-i poată jefui şi altă dată, este de preferat "banditului nomad", care se mişcă dintr-un loc în altul şi jefuieşte totul. Deschizându-se, astfel, calea spre un nou aranjament politic bazat pe ordine - un nou stat. Însă ce garanţii există că actorul raţional va triumfa asupra celui iraţional, dintr-o perspectivă strict psihologică (nu de utilitate)? Preocuparea mea a fost să arăt (şi prin articolul precedent) că situaţii de anihilare a legitimităţii de stat şi a posibilităţii aplicării legilor perpetuate în timp (luni, ani), pot avea consecinţe mult mai grave decât se crede. Însă aveţi dreptate, asemenea teme nu se pot încadra întotdeauna cum ar trebui în articole de presă. Vă mulţumesc încă o dată pentru intervenţie!

Dan Nicu
6.05.2014, 04:04:02

Sper că voi ajunge să posed acest secret la un moment dat. Până atunci, vă rog să citiţi şi comentariul la intervenţia domnului Constantin Pavelescu. Cu scuzele de rigoare pentru ceea ce dumneavoastră consideraţi a fi preţiozitate în limbaj. În speranţa că veţi înţelege de ce destructurarea unor autorităţi statale care aplică legea este mai periculoasă, pe termen lung, decât pare la prima vedere. Aş adăuga că Rusia nu înţelege în ce s-a băgat şi ce consecinţe poate avea, pentru ea însăşi dar şi pentru alte state, miza pe elemente marginale ale societăţii şi pe instaurarea unui climat de anarhie.

Utilizator Adevărul
6.05.2014, 08:56:37

Comentariu considerat abuziv.

Vezi toate comentariile (15)

Modifică Setările