România, la 30 de ani după căderea comunismului: Vest sau rest? Decizia pe care românii vor fi forţaţi să o ia rapid
0
România se află, pentru prima dată în istoria sa post-decembristă, în faţa unei opţiuni. Acum, spre deosebire de anii '90, elitele puterii din România au de ales între mai multe modele. Ceva ce n-am mai avut din perioada interbelică.
Mai mereu, în ultima sută de ani, am fost puşi în faţa unor inevitabilităţi istorice – comunismul a fost promovat în România pentru că modelul vestic nu mai era disponibil (Yalta lăsând România într-o zonă cu o singură putere dominantă, URSS), iar democraţia a fost promovată pentru că anul 1989 a dus la dezintegrarea puterii sovietice şi la prăbuşirea regimurilor comuniste. Nici atunci, în 1989, în realitate, nu am avut de ales. Elitele puterii au ştiut, corect, că nu avem nici resursele economice şi nici pe cele militare pentru a ne putea descurca pe cont propriu, iar relaţia noastră cu URSS n-a fost niciodată atât de bună pentru a putea încerca un model de tipul celui din Belarus. Prin urmare, integrarea europeană şi euro-atlantică a a fost, cumva, inevitabilă. Chiar dacă românii, în general, erau atraşi de Occident şi de bunăstarea “visului american”, cultura internă nu a fost mai niciodată una propice promovării participării şi democraţiei.
Timp de aproape 30 de ani, românii au mimat democraţia mai mult decât au încercat în mod autentic să o promoveze. Cultura civică nu a fost un scop în sine, ci doar asigurarea sprijinului occidental pentru că economia să nu se prăbuşească (influxurile de capital au fost mereu tratate tranzacţional) şi că securitatea să fie asigurată (intrarea în NATO a fost mereu un obiectiv pragmatic, nu valoric). Valorile democratice autentice, deşi existente şi solide pentru o minoritate a populaţiei, nu au fost mai niciodată dominante pe scară largă. Drept dovadă, aproape 30 de ani de exerciţiu democratic au dus la tot felul de accidente politice şi la momente aparent incompatibile cu valorile vestice. Societatea civilă nu a fost mai niciodată tratată ca un scop în sine, educaţia civică – la fel.
Asociativitatea a rămas la cote mici, sistemul şi regulile democratice au fost mereu subminate, iar singura formă de participare solidă şi constantă a fost cea electorală – cea care asigură perpetuarea în funcţii a elitelor politice. Alte elemente de participare au fost stimulate doar dinspre Occident, iar acest lucru a fost perceput aproape mereu ca o ameninţare în România, pentru că participarea civică autentică duce la democratizarea accesului la putere, duce la transparenţă mai mare şi duce la intensificarea unor comportamente incompatibile cu practicile puterii în România.
Într-un studiu publicat recent, am prezentat diferenţele dintre tipurile de participare asociate cu România ultimilor ani, într-o comparaţie cu democraţiile consolidate. Constatăm atunci că, atunci când vine vorba de participare, singura care este relevantă peste medie în România este participarea electorală. Alte tipuri (cea comunitară, civică sau chiar politică) sunt mult sub medie. Participarea politică (inclusiv mobilizarea la proteste politice) este în creştere, dar nu este suficient de constantă şi de extinsă încât să putem vorbi de fenomene de masă. Iar alte tipuri de participare – asociativitate, voluntariat, chiar caritate, întrajutorare – sunt încă mult prea scăzute. Cercetările de acest tip nu sunt dese, şi necesită migală pentru construirea unor modele explicative serioase, care să treacă peste impresiile punctuale pe care le dau diverse momente excepţionale. Cu toate acestea, sunt suficient de dese pentru a înţelege din ele ca una din cele mai importante diferenţe între România şi Vest este nivelul de implicare civică, dincolo de alte aspecte. Am preluat reguli, am preluat arhitectura instituţională, am preluat modelele – însă nu am preluat încă suficient şi comportamentele care să ne transforme într-o societate modernă, participativa, autentic democratică.
În prezent, spre deosebire de ultimii 30 de ani, începem să avem de ales. Suntem o societate occidentală periferică, integrată în instituţii europene şi euro-atlantice, însă nimeni nu ne impune nimic cu forţa. Apropo, aici este marea diferenţă dintre modelul occidental şi cel sovietic – pentru că am văzut mulţi analişti comparând nonşalant Uniunea Europeană cu Uniunea Sovietică, manipulând grosolan realităţi incompatibile; până la urmă, nu ne-a forţat nimeni să intrăm în UE, după cum nu ne forţează nimeni să rămânem acolo; în cazul perioadei Pactului de la Varşovia, lucrurile erau mult diferite. Am auzit recent mesaje transmise de Wess Mitchell, liderul diplomaţiei americane pentru Europa şi Eurasia, după cum am văzut ceea ce transmit voci din administraţia SUA (inclusiv Donald Trump sau vicepreşedintele Pence) despre relaţia cu China sau Rusia.
Cu toţii vorbesc despre o competiţie geopolitică nouă, în care modelul vestic este în concurenţă cu modelele propuse de Rusia sau China. Şi aceştia recunosc cinstit că şi-ar dori ca partenerii din UE şi NATO să fie pe aceeaşi lungime de undă cu SUA în legătură cu promovarea modelului vestic. Însă, şi aici vine partea interesantă, americanii ne mai spun un lucru – să nu ne aşteptam ca ei să protejeze modelul vestic la noi acasă în locul nostru. Vor fi alături de noi, îşi vor onora obligaţiile (inclusiv cele legate de art 5 din tratatul NATO), vor mări investiţiile şi prezenţa militară, însă vor respecta deciziile pe care fiecare ţară le ia. Toate construcţiile internaţionale se bazează pe voinţa suverană a fiecărei ţări. Altfel spus, dacă noi nu vom mai vrea sprijin american, acesta nu va mai veni. Dacă noi nu vom mai vrea să fim parte din modelul occidental, nu ne opreşte nimeni să plecăm. Dacă noi decidem, suveran, să mergem pe un alt drum, nimeni nu ne va împiedica. Nu îmi sună asta a model sovietic, ci chiar dimpotrivă.
Însă această atitudine implică o abordare nouă – implică asumarea, de către ţări ca România, a responsabilităţii faţă de propria soartă. Ani de zile ne-am purtat ca şi cum apartenenţa la modelul vestic a fost singura opţiune, răsfăţându-ne cu critici faţă de “cerinţele” occidentale. Am preferat mereu să dăm vina pe Occident pentru deciziile interne şi am tratat mereu puterile occidentale ca pe puteri coloniale. Ele nu sunt însă coloniale câtă vreme noi avem Parlament propriu, aleşi proprii, Constituţie şi suntem putere suverană.
Marea diferenţă faţă de trecut este însă aceea că românii vor trebui să aleagă explicit către ce vor să meargă. Anul acesta am ratat şansa Centenarului (şansa unei coabitări şi a unei uniri a eforturilor tuturor pentru un proiect naţional). Anul viitor, când vom celebra 30 de ani de la căderea comunismului, vom fi într-o situaţie pe care nu cred că am anticipat-o vreodată: vom fi în situaţia de a decide dacă mai vrem sau nu să fim o societate de tip occidental. Iar această decizie trebuie asumată de către elitele politice din toate zonele de putere (mai mult decât de către cetăţeni – pentru că nu avem suficient spirit participativ încât să mizăm pe un val popular). Americanii ne transmit deja asta – nu putem fi parte a Vestului, dacă nu preluăm valorile democratice, dacă nu respingem ofertele otrăvite ruseşti şi chinezeşti, dacă nu internalizam lucrurile care contează în modelul democratic. Europenii ne spun şi ei, pe toate căile, acelaşi lucru – vreţi să fiţi respectaţi ca o naţiune puternică şi democratică, atunci comportaţi-vă ca atare. Puteţi fi europeni, parte a nucleului UE, sau puteţi fi pe cont propriu. Nu vă opreşte nimeni.
Nu mai merge mult timp cu ideea că “zicem ca voi şi facem ca noi”. Pentru că rezultatele se văd. În anii 90, profesori cunoscuţi de ştiinţe politice lansau eticheta de “democraţie de faţadă” atunci când vorbeau de România. O manieră elegantă de a descrie forma fără fond, în condiţiile în care nu este niciodată suficient să adopţi într-o societate doar reguli şi norme, fără să adopţi şi valori şi comportamente. În prezent, atunci când analizăm dacă România este o ţară democratică, învăţăm că trebuie să ne uităm la mai mult decât doar la elementele de formă. Şi, uitându-ne, ne dăm seama că România a ajuns într-un punct al existenţei sale în care nu mai poate mima democraţia pentru mult timp. Trebuie să ia o decizie – vrea model democratic sau nu.
Nu putem să cerem să fim trataţi ca membri cu drepturi depline în UE, dar să nu respectăm regulile clubului în care noi am cerut să fim parte. Lipsa competiţiei geopolitice timp de aproape 30 de ani a ajutat România să fugă de această decizie. Acum, însă, prezenţa rusească este vizibilă şi economic, şi militar, şi cultural. La fel, cea chineză. După cum există şi o prezenţă autohtona, construită din cei care au acumulat în mod netransparent putere şi resurse în ultimii 30 de ani, care renunţă cu greu la poziţia de putere pe care o au sau speră că o au. Intrarea în UE şi NATO a fost în regulă, câtă vreme nu am tratat niciodată serios transferul de suveranitate şi importul de valori occidentale. Însă, în momentul în care societatea începe să sufere din cauza lipsei de fond a acestui model, conflictul este inevitabil. Şi îl trăim în prezent. Clarificarea va veni, indiferent dacă elitele româneşti sunt conştiente de asta sau nu.
Trăim câţiva ani excepţionali pentru istoria României – anii în care putem să ne asumăm o poziţie proactivă în regiune, în care putem participa la rescrierea modelului UE, în care putem să devenim pilonul de stabilitate la graniţa estică a NATO. Această şansă nu va dura foarte mult. Dacă noi o respingem şi continuăm să considerăm că prezenţa în familia occidentală este garantată automat, şi că tot Vestul ne va accepta indiferent de comportamentul nostru, vom eşua teribil. Dacă o acceptăm, dacă îi înţelegem beneficiile pe termen mediu şi lung, avem şansa unei dezvoltări autentice, cu beneficii de fond pe termen lung. Disputa nu este încă tranşată.
Se încarcă comentariile...
