România pe contrasens: de ce obiectivul democratizării s-a transformat în populism

Entuziasmul tranzitologilor deveniţi, mai cu seamă după disoluţia URSS, în ’91, un soi de „apostoli” ai democratizării a dat naştere, în ştiinţa politică, la variate instrumente de modelare a drumului spre „cel mai prost regim de guvernare, cu excepţia tuturor celorlalte”.

Rând pe rând, iluziile s-au destrămat, pe măsură ce s-a constatat că nici „plagierea” experienţei occidentale (acolo unde aceasta s-a încercat), nici alegerile libere şi corecte, nici existenţa unor surse alternative de informare şi nici măcar celebrul „test al dublei alternanţe” nu garantează accesul la o democraţie consolidată. Sunt, toate acestea, desigur, condiţii necesare, nu însă şi suficiente.

Ce am ratat din democratizare

Din punctul meu de vedere, o astfel de constatare constituie un bun prilej pentru a analiza – evident, foarte pe scurt în acest spaţiu – ce s-a-ntâmplat cu evoluţia procesului de democratizare în România recentă. Ca să-ncercăm a înţelege unde anume ne aflăm de fapt.

Pe un model existent în studiile relative la consolidarea democratică (şi dezvoltat de Andreas Schedler), pe care l-am aplicat, prin 2005, poreclitei „tranziţii” româneşti postcomuniste, considerasem, după alternanţa la guvernare din 2004, că am intrat într-o fază de „organizare a democraţiei”. Erau în discuţie – şi, de atunci, au şi tot fost – chestiuni precum modificarea sistemului electoral, modificarea Constituţiei, începuse a se vorbi, tot mai serios, despre necesitatea unei „reforme a statului”.

Părea, deci, că, dacă nu aveam – dată fiind lipsa de tradiţie democratică, peste care se aşezaseră, vreme de 51 de ani (1938-1989), nu mai puţin de patru regimuri dictatoriale – şansele unei culturi politice cu preponderenţă participativă, măcar depăşiserăm ceea ce Schedler numeşte „prevenirea colapsului” şi, respectiv, „prevenirea eroziunii democratice”.

Părea, aşadar, că avem, orişicâtuşi, o elită politică în măsură să reevalueze funcţionalitatea instituţională a etapei de început a democratizării (deşi acest proces nu are un caracter teleologic, nu vorbim de „necesitate istorică”), să identifice erorile şi să introducă necesarele corecturi.

Când „poporul” păşeşte, graţios, în spaţiul public

Moment în care, în discursul public, dar mai curând acolo decât în realitatea social-politică efectivă, a fost invitat să-şi spună cuvântul „poporul”. Cine este acest „popor”? Lăsând la o parte sentimentalismele ieftine, de factură lacrimogenă, pe care la vehiculează politicienii şi le cred naivii, în spaţiul discursiv al României postcomuniste „poporul” nu este decât o abstracţiune care poate fi instrumentată, de fiecare dată când este cazul, în variate scopuri.

Pentru fiecare dintre cei care au contribuit la această invitare a „poporului” în spaţiul public discursiv – de la Traian Băsescu şi Dan Diaconescu până la Victor Ponta şi Crin Antonescu – poporul înseamnă autoincluderea într-un „noi” care, automat, trasează o „frontieră imaginară” (Ernesto Laclau) în raport cu „ei”. De-aici lucrurile devin clare, de vreme ce aducerea în scenă a „poporului” înseamnă, automat, invocarea unui discurs maniheist.

„Noi” vrem „dreptate şi adevăr”, „ei”, „cei 322”, de-un paregzemplu, vor corupţie şi „mafie la masa Guvernului”. „Noi” vrem o ţară a „românilor vrednici”, „ei” vor una a „asistaţilor”. „Noi” vrem linişte, solidaritate şi armonie, „ei” caută numai gâlceava, dinspre direcţia cealaltă. „Noi” vrem „dreptate până la capăt”, „ei” vor „decât” – ca să-mprumut din lexicul cotidian de modă nouă – să ducă ţărişoara-n râpă.

Naşterea societăţii populiste

De la politicieni, virusul „popular” s-a transmis cu repeziciune înspre alţi doi piloni importanţi ai spaţiului public de dată recentă: mass-media şi intelectualii publici. Există, şi aici, „noi” şi „ei”, tot prin auto-includerea şi, respectiv, excludere în raport cu „poporul”.

Populismul mediatic îţi intră-n casă prin apeluri făcute în siajul numitului „jurnalism cetăţenesc”, făcând din popor „judecătorul tuturor lucrurilor”, al celor văzute şi, mai ales, al nevăzutelor. Noii „jurnalişti” de pe la posturile numite „de ştiri” mai că te trag de mânecă să intervii, să dezbaţi, să-ţi spui opinia, liber şi non-conformist dar, orişicâtuşi, într-un spaţiu bine organizat sub aspect melodramatic. Ţara-ntreagă-i un „sfat popular”, o veritabilă „Poiană a lui Iocan” (başca faptul că, la întrebarea moromeţiană „Unde mergem noi, domnule?”, fiecare răspunde ca din partea lui „noi”, deşi poate oricând să fie plasat între „ei”).

Oricât de oximoronic ar părea, există şi un populism intelectual, că tot suntem o societate paradoxală. Intelectualii publici se împart, parcă mai abitir în ultimii ani, între cei care „simt” încotro duce, politic vorbind, „mersul istoriei” (avându-i pe ei, în urma câte unui vremelnic Spirit coborât în Natură, în avangardă) şi cei care se înrolează, c-aşa-i spiritul timpului, întru salvgardarea unei „democraţii” cu o majoritate parlamentară de 70%, uitând că linia de demarcaţie dintre aplicarea principiului majorităţii şi periculoasa tiranie a majorităţii este extrem de sensibilă. Desigur, fiecare-n parte o face în virtutea existenţei unor „prinţipuri”, dintre care „cel dintâi” este, evident, „poporul”. Mereu, acesta trebuie să aibă în faţă o făclie aprinsă. Păi suntem, „noi”, intelectualii, „iluminişti”, sau nu mai suntem?

Iată, aş spune, redate rezumativ, principalele coordonate ale societăţii populiste în care trăim astăzi. O societate în care „poporul” există numai discursiv şi-i folosit drept monedă a schimbului politic. Mergând pe calea democratizării – fără a şti, de fapt, unde va duce acest drum – România ultimilor ani a intrat pe contrasens. Nu-i vorbă, într-un moment sau altul, pentru o perioadă mai scurtă sau mai lungă, şi alte state europene au trecut prin aşa ceva. Dar au putut reveni de îndată, ştiind, cel puţin din istoria secolului trecut, că democraţia este „singurul joc acceptat”.