România - Franţa: „Criza“ Airbus Helicopters

Dacă românii au făcut contracte de înzestrare militară doar cu scopul de a obţine bunăvoinţa politică a unei capitale sau alteia, e momentul să se tragă învăţămintele necesare.

Recent, în presa franceză a răzbătut nemulţumirea companiei Airbus Helicopetrs, care aşteaptă de doi ani o comandă din partea guvernului de la Bucureşti. Încă de pe atunci s-a observat că pentru România nu este o afacere prea bună, căci la Ghimbav francezii ar fi urmat doar să asambleze aparatele, fără să producă la faţa locului nimic. Dar factorul politic va fi acţionat cu mare putere. Asupra României s-a exercitat presiunea concertată a Uniunii Europene, care promova ideea unei cooperări militare mai avansate între statele membre în contrapartidă  la NATO.

Şi de fapt „Europa Apărării“, chiar dacă lăsa să se vadă rivalitatea sa cu americanii, nu s-a structurat cu adevărat ca o alternativă la NATO din simplul motiv că nu avea obiective strategice clare. Până şi NATO a intrat în criză, după prăbuşirea URSS, din acelaşi motiv. Mai simplu spus, ca să construieşti o alianţă (în definitiv PESCO, dacă nu este o alianţă, nu este nimic) este necesar mai întâi să ai o idee clară cu privire la cine sunt adversarii. Nu poţi construi un dispozitiv militar dacă nu şti împotriva cui urmează să îndrepţi armele. Or, la acest capitol, mai ales după turneul rusesc al principalilor liderilor europeni, UE pare mai derutată decât oricând.

În orice caz, o ţară ca România, nesigură pe ea şi oscilând mereu între Europa occidentală şi SUA, nu s-a putut sustrage acestei ambianţe încheind mai multe contracte de înzestrare militară cu companii europene. Cu nemţii lucrurile au mers foarte bine, înfiinţându-se o companie mixtă cu grupul  Rheinmetall  pentru producerea în România a unui transportor blindat, dar cu francezii lucrurile au stagnat, pentru că, între timp, românii au descoperit că e mai avantajos să lucreze cu americanii. Ministrul Apărării Mihai Fifor anunţa în toamna anului trecut cumpărarea a 45 de aparate AH-1Z Viper, de la Bell Helicopter, dar  lăsa să se înţeleagă că cele mai multe aparate se vor construi în România şi că va obţine un consistent transfer de tehnologie.

Nu ştim, de fapt, ce şi cum s-a negociat. E clar însă că francezii s-au angajat doar să construiască o linie de asamblare şi să instruiască câţiva tehnicieni, urmând apoi să plece oricând în altă parte, dacă nu ar fi primit mai multe comenzi. Partea română va fi sperat că Franţa se va arăta mai receptivă cu privire la preocupări româneşti sensibile (Schengen de exemplu), ceea ce nu s-a întâmplat. Ba mai mult, după promisiunile deşarte ale lui François Hollande, a venit la Bucureşti şi Emmanuel Macron, dar nu pentru a împlini promisiunile predecesorului său, ci pentru a obţine acceptul României de a renunţa de bună voie la avantajele pe care legea europeană le oferea lucrătorilor săi detaşaţi în străinătate. În plus, obţinea şi o înnoire a promisiunii că Guvernul de la Bucureşti va contracta elicoptere militare Airbus.

În cele din urmă tot România iese prost. Fostul preşedinte Hollande nu se angajase în mod public să facă nimic (eventual făcuse promisiuni în tête-a-tête), în timp ce românii au încheiat un contract comercial pe care nu par capabili să-l onoreze.

Nu avem informaţiile necesare pentru a judeca un astfel de subiect, dar din spectacolul public răzbate bănuiala că nu există o gândire strategică reală şi că politica de înzestrare este condusă frivol după considerente politice de circumstanţă.

Luni la Paris, ministrul Apărării Mihai Fifor s-a întâlnit cu deţinătoarea portofoliului armatei din Franţa, Florence Parly, dar nu e clar ce s-a întâmplat acolo. Probabil că i s-a cerut să lămurească situaţia contractului cu Airbus Helicopters, dar din declaraţia ministrului Mihai Fifor publicată pe Facebook (şi nu pe site-ul oficial) nu se înţelege mare lucru: „De asemenea, - scrie ministrul - am abordat cu doamna Parly posibilităţile de cooperare bilaterală, inclusiv în domeniul tehnico-militar şi am convenit asupra avansării discuţiilor pe diferite paliere, în vederea dezvoltării industriilor europene de apărare“. În schimb, partea franceză a trecut total sub tăcere întrevederea cu ministrul român.

„Criza“ româno-franceză (poate e prematur să o numim aşa) ne sugerează că e momentul unui bilanţ şi al unei reflecţii serioase. Dacă românii au făcut contracte de înzestrare militară doar cu scopul de a obţine bunăvoinţa politică a unei capitale sau alteia e momentul să se tragă învăţămintele necesare. Se spune mereu că „România nu e Polonia“, cu subînţelesul că românii ar fi nevoiţi de propria lor condiţie să accepte condiţii dezavantajoase, dar, în realitate, tocmai de aceea „România nu e Polonia“ pentru că se complace în această imagine.

Dacă însă au făcut mai multe promisiuni decât pot ţine, dintr-un zel necugetat şi pentru că nu aveau o planificare solidă a cheltuielilor, ar fi iarăşi momentul unui examen sever. În primul rând în privinţa posibilităţilor bugetare de ansamblu, dar în mod special în ceea ce priveşte necesităţile reale de înzestrare militară. Nu avem informaţiile necesare pentru a judeca un astfel de subiect, dar din spectacolul public răzbate bănuiala că nu există o gândire strategică reală şi că politica de înzestrare este condusă frivol după considerente politice de circumstanţă.

Horaţiu Pepine - Deutsche Welle