România, grădina lui Pinocchio

”Ajunseră la mijlocul drumului, când Vulpoiul, oprindu-se deodata în loc, spuse păpuşii! - Vrei tu să-ţi înmulţeşti banii? - Cum? - Vrei tu, ca din asti cinci bani de aur, sa faci o suta, o mie, doua mii? - În ce chip? - Foarte uşor. În loc sa te întorci acasa, hai cu noi.- Unde sa merg? - În Ţara Neghiobilor. (...) - Cei cinci bănuţi de aur ai tăi, mâine ar spori la doua mii.”

”- Doua mii!  repeta Cotoiul. -  Dar cum e cu putinta una ca asta? întreba Pinocchio, cu gura cascata de mirare. - Te lămuresc eu numaidecât, zise Vulpoiul, trebuie sa stii ca în Ţara Neghiobilor se afla o câmpie binecuvântata, care se cheama Câmpia Minunilor. Ai să sapi acolo o gropiţă, unde o să pui, de pildă, un ban de aur. Astupi gropiţa cu pamânt; o stropeşti cu puţină apa de izvor, arunci peste ea o mâna de sare şi seara te duci frumuşel să te culci. În vremea asta, peste noapte, banul încolţeşte, iar dimineaţa când te scoli, întorcându-te în câmpie, ce găseşti? Găseşti un pom încărcat cu atâţia bani de aur, câte boabe are spicul grâului în luna lui cuptor.” (Carlo Collodi, Le avventure di Pinocchio. Storia di un burattino)

Priveliştea oferită, pe de o parte, de ipocrita şi murdara luptă electorală pentru ocuparea celei mai înalte funcţii politice în statul român post-decembrist - Preşedinte al Republicii - şi pe de altă parte, de naivitatea (prostia?) cu care milioane de români încă mai cred în promisiunile, vorbele goale şi aberaţiile rostite de unul sau altul dintre candidaţi, îmi trezeşte amintirea păţaniei lui Pinocchio, care şi-a risipit mica avere a celor cinci galbeni căzând victimă propriei lăcomii şi vicleniei Vulpoiului cel Şchiop şi Motanului cel Orb.

De peste douăzeci de ani, românul îşi îngroapă speranţele, precum Pinocchio banii, în grădina politrucilor - aceşti Vulpoi tâlhari care ne jefuiesc ţara şi ne aruncă viitorul la groapa de gunoi a Istoriei, aceşti Motani orbiţi de lăcomie şi nesimţitori la suferinţele noastre.

Prea mulţi români au avut de prea multe ori, în cele peste două decenii trecute de la căderea lui Ceauşescu - şi din păcate, au şi acum - un comportament de trupă de marionete care joacă stupid, la comanda unui Mare Păpuşar, al cărui chip rămâne ascuns în bezna demonică de unde el şi slugile lui îşi află puterea, un grotesc şi parcă fără de sfârşit spectacol al rătăcirii la margine de lume. Năluci cu apucăturile şi neghiobia unui Pinocchio retardat, cu sufletul stăpânit de un catastrofal amestec de lene şi laşitate, românii au coborât, an de an, după Decembrie 1989, treptele spre adâncul haosului în care astăzi se lasă torturaţi.

Doar un popor de burattino poate să-şi rateze întâlnirea cu normalitatea, aplaudând minerii veniţi să planteze panseluţe cu târnăcopul în capul studenţilor anticomunişti din Piaţa Universităţii. Doar un popor de marionete defecte poate să ţipe fericit pe străzi: ”Când Iliescu apare, soarele răsare!”, ”Nu ne vindem ţara!”, ”Noi muncim, noi nu gândim!”, refuzându-şi libertatea pentru motivul că aceasta presupune să-ţi asumi viaţa, să munceşti cinstit şi din greu pentru tine, dorindu-ţi să scapi de sclavia şi otrava lui să ne dea partidul, statul loc de muncă şi salarii şi noi să stăm cu burta în sus!

Doar un popor de păpuşi cu cap de lemn ar plânge după un turnător securist ajuns milionar în euro, după ce a jefuit averea statului. Şi tot un asemenea popor ar admira un grobian care priveşte hăhăind la Ţară, ca şi când i-ar fi moşie, promovându-şi neamurile, slugile şi cuconetul în dregătorii înalte spre binele lui şi răul nostru.

Se vede că rătăcirea noastră are o cauză simplă: în România trăiesc prea mulţi Pinocchio, consumatori de promisiuni mincinoase şi mereu într-o leneşă aşteptare de minuni.

Creştini doar după nume, ei se amăgesc crezând că se poate şi cu slănina-n pod, şi cu sufletul în Rai. Le este lene să se roage lui Dumnezeu şi să-L slujească în faptă şi în duh, dar îi cer mereu ajutorul, fără să facă ceea ce le este dat, partea lor de efort, doar stau cu mâna întinsă, ca leneşul cu gura deschisă după posmagii cei muieţi. Românii-marionete îi slujesc, în ignoranţa lor, până şi pe cei care-L transformă pe Dumnezeu în marfă şi Îl vând, în pretext şi Îl folosesc pentru a se cocoţa în vârful unor averi şi dregătorii nemeritate.

Pinocchio de România nu vrea să devină Om, precum şi-a dorit şi a reuşit Pinocchio din poveste. El se complace să doarmă un somn ca de moarte, cu simţul realităţii amorţit de minciunile şi ipocrizia unor tălhari şi farisei, dar şi de propria nepăsare. Pinocchio de România nu vrea să trăiască în duh şi adevăr, în cinste şi în muncă, lui îi place să atârne în sforile de marionetă, starea de păpuşă îi este mult mai dragă la sufletu-i bolnav.

De fapt, românul-burattino nu poate trăi altundeva decât în grădina lui Pinocchio, bântuit şi mereu chinuit de speranţa deşartă că din cei câţiva bănuţi lăsaţi în ghearele Vulpoiului cel Şchiop şi Motanului cel Orb, fără muncă şi peste noapte, va răsări un pom încărcat cu atâţia bani de aur, câte boabe are spicul grâului în luna lui cuptor.

Pinocchio de România va vota, iar în grădina lui Pinocchio încă o groapă se va săpa şi alte milioane de speranţe vor putrezi, furate de Marele Păpuşar...