România lui Victor Ponta: „Nu cu foarte mulţi prieteni”. Nu mă mir!

Istoric vorbind, definiţia prieteniei după domnul Ponta este de regăsit mai degrabă în Evul Mediu, iar omeneşte în mesajele unor manele. Rezultatul e unul aşteptat: România e „nu cu foarte mulţi prieteni”.

Rătăcirile politicianului român se fac pe spinarea populaţiei, a omului de rând. (Nimic nou!) Dar spinarea românului e covârşită de griji şi neajunsuri care se manifestă ca o boală incurabilă, una care atacă organ după organ, de la creier înspre călcâi. Omul, de pe reversul numitei spinări, devine tot mai insensibil la ceea ce se întâmplă în jurul său, parcă orbeşte, iar singurul lucru pe care-l mai face este de a se supune iluziilor proprii sau a celor sugerate de sus-numitul politician prin intermediul mass-mediei. Românul de rând devine, astfel, un masochist prin excelenţă. 

Majoritatea românilor - aşa şi mulţi din anturajul meu -, când observă cum ţara lor are imaginea şifonată în oglinda pe care ne-o ţine în faţă lumea dinafară, se mulţumesc cu o explicaţie din colecţia: „la nivel geopolitic, nu suntem cu foarte mulţi prieteni”. O explicaţie care uşurează atât pe creatorul ei, cât şi pe cel care o ţine de bună, de orice responsabilitate. Motiv pentru care mai nimeni nu se întreabă profund de ce este aşa. Şi nu se întreabă nicidecum cum îşi permite taman cel care este în poziţia de a schimba ceva, de a „împrieteni” România în mod real cu lumea mare, să debiteze cu toată nepăsarea o asemena afirmaţie. Nu! Ei nu se întreabă, se lasă păcăliţi de ipocrizia cu care aceşti domni responsabili de soarta României se uită şi ei în oglindă, din dosul ei, unde au montat de mult o altă suprafaţa lucioasă în care ei se văd doar pe dânşii: frumoşi, plini de succes, pozând pentru marea ciolăneală sau fie numai pentru Facebook. 

România nu are prieteni! Românii însă ar avea dacă guvernanţii de la Bucureşti nu le-ar sufla mereu în borş. Deoarece ei, în frunte cu şeful lor, nu au prieteni adevăraţi în Europa. Iar asta nu e o născocire a mea, ci este o urmare logică a politicii româneşti de câţiva ani încoace. Un fapt evident pe care îl poate constata oricine urmăreşte schimonoselile României în oglinda pe care Europa i-o ţine în faţă. Iar degeaba au inventat ei oglinda dublă, văzându-se doar pe sine, căci realitatea rămâne. Pentru unii una, iar pentru ceilalţi cu totul alta. Iar românul se loveşte permanent cu capul de rama metalică în care e încadrată dubla oglindă. 

„Oglindă, oglinjoară, cine-i cel mai frumos din tară?”

Europa nu este un concurs de frumuseţe şi nici de vanitate. Prieteniile nu se obţin pentru frumuseţe şi nici în schimbul unor vanităţi. Prieteniile se câştigă prin angajament şi sinceritate, într-un raport de încredere reciprocă. Iar de aici i se trage României o problemă mare în ceea ce priveşte prieteniile ei în Europa şi în lume. De unde sinceritate? De unde încredere? Iar despre angajament real nici nu poate fi vorba! Este vorba însă despre o mare prefăcătorie în care un Martin Schulz îşi caută alegătorii în România, via Antenelor, iar un Victor Ponta crede în marea prietenie a României cu Europa. Iar dânsul chiar crede asta, ţinând cont că a trebuit să se coboare la o vizită în Copenhaga la Eurovision ca să constate că, totuşi, România e „nu cu mulţi prieteni”.

Aşadar şi dânsul ştie - cel puţin de la aşteptata clasare a românilor pe locul 12 la Eurovision - Schulz nu e Europa, iar Europa nu ia nicidecum chipul şi asemenarea propagandei lansate la Antene, care le povesteşte românilor că suntem neîndreptăţiţi, dar mult mai buni, atât de buni încât în curând vom fi parte din spaţiul Schengen sau chiar mai buni de atât, încât nici nu avem nevoie de acesta, facă europenii ce vor cu el şi noi pe el, iar mai nou că în curând vom adopta moneda unică. Nu e nici pe departe aşa! În primul rând, domnul Schulz nu reprezintă nici măcar o ţară. Adică dânsul nu se poate întoarce înapoi într-o ţara anume după ce a participat cu „mare succes” la o emisiune difuzată de televiziunea unui oligarh, colaborator al Ssecurităţii, la un spectacol psd-ist care aminteşte de anii de glorie a lui Ceauşescu şi să facă reclamă ţării noastre, să participe activ la îmbunătăţirea imaginii umilei Românii. Unde să o facă? Eventual în faţa Parlamentului European… Iar acolo pe cine să păcălească? Poate pe Adrian Severin!

Domnilor guvernanţi, nu e o mare şmecherie să fii sau să te prefaci a fi prieten cu cineva care e, să zicem, pe aceeaşi lungime de undă cu domniile voastre, respectiv care are, cel puţin din oportunism, nevoie de ţara pe care o chinuiţi. Marea artă este să te împrieteneşti cu cei care vădit nu au aceleaşi interese! După cum ar trebui să constate şi domnul Ponta, nu foloseşte la nimic să dai din gură la Bucureşti, să îţi imaginezi relaţii bune cu partenerii europeni, crezând că problema românilor din Franţa sau Germania e, astfel, ca şi rezolvată sau că aşa iei puncte la Eurovision. Nu e! Acestora Schulz nu le poate pansa rănile, el nici nu le poate convinge pe involuntarele gazde că românul are aceleaşi drepturi şi că e la fel de bun ca oricare alt cetăţean al Europei, precum nici să simpatizeze România. El nu-i poate convinge de asta nici măcar pe românii în cauză… Iar asta am mai spus-o: românii sunt lăsaţi singuri! Iar simplul şi bizarul fapt că premierul ţării se lasă fotografiat la diverse competiţii internaţionale cu participarea României, fie Jocurile Olimpice la Londra, fie cele de la Soci sau chiar Eurovisionul, nu înseamnă absolut nimic pentru românii din afara graniţelor ţării. Ba, dimpotrivă! Străinii se miră, se întreabă dacă un primier al unei ţări cu atâtea şi atâtea probleme nu are altceva mai bun de făcut. Iar pentru cei care nu au înţeles ironia din textul anterior, o mai spun o dată. Pentru a fi cel mai frumos din ţară, domnul premier s-a deplasat până la Copenhaga. Degeaba! Speranţa că banii investiţi din propriul demers în reprezentaţia României va aduce şi trofeul, plus fotografia corespunzătoare şi obligatorie, s-a spulberat deodată cu anunţatul eşec al românilor, ţinând cont de concurenţă şi impactul Conchitei Wurst. O capcană, încă o capcană pusă românilor de propriul lor premier, care nu merge la festivitatea de împlinire a zece ani de la intrarea României în Alianţa Nord-Atlantică, dar la Eurovision da. (Dacă o făcea în particular, ca fan, fără să mai pozeze pentru întreaga naţiune, era altceva şi doar treaba dânsului!) Aşadar, pe şleau spus: Victor Ponta şi-a pus în acest caz singur o capcană. Iar singura sa ieşire din ea este o poză alături de Conchita.

Noi avem prieteni în Europa, Romania nu

România nu are prieteni în Europa. Nici în stânga, nici în dreaptă. România se târâie stârnind eventual milă, scârbă şi pe alocuri ceva simpatie. Românii au prieteni în Europa. Dar românii nu vorbesc aceeaşi limbă, ceea ce e bine şi normal. O realitate care nu aduce decât simpatii şi aprecieri individuale, nicidecum simpatie şi stimă poporului per ansamblu, ca unitate. Eu, personal, mă împrietenesc cu Astrid şi cu John, cu Merle şi Abdul. Asta o face şi Vlad, Sorin sau Alina, bineînţeles cu alţii, ca Giovanni, Muriel, Boris sau Andras. Niciunul nu ne împrietenim cu Germania, Italia sau Anglia. Pe „România nu cu mulţi prieteni” o poate împrietenii cu alte ţări doar guvernul prin politica externă, bunele intenţii la nivel intern, prin promovarea unor valori integrative s.a.

Dar câtă vreme guvernul României se comportă ca un melc turbat, un mutant care-şi înghite semenii după care îşi freacă satsifacut coarnele în oglindă, câtă vreme acesta se crede cu vesta curată şi se preface că nu vede balele care se înăspresc pe ea, atâta vreme România va rămâne „ţara nu cu foarte mulţi prieteni”. Iar imaginea României nu e nici pe departe cea de pe contul de facebook a premierului sau din socoteliile publice ale guvernului, ci mai degrabă cea din presa occidentală, din largul internetului, unde în contextul numelui Ponta apar în mai toate limbile google-ului noţiuni, precum „plagiat”, „criză politică”, „încurajarea corupţiei”, „clientelism politic” şi alte aspecte puţin măgulitoare - iar astea citate dor din căutarea mea de astăzi. De unde să iasă prietenii? De unde încredere? Oameni fiind, o ştim cu toţii: prieteniile se bazează pe sinceritate, încredere, simpatie, angajament. Iar dacă cineva se angajează doar să înlăture pe altcineva de la putere nu este tocmai simpatic. Dacă cineva îşi însuşeşte merite pe care le-a dobândit în mod îndoielnic, se ascunde de un reprezentant oficial venit de peste ocean la el acasa, acesta nu inspiră încredere. Halal sinceritate! Halal prietenie între România şi restul lumii democratice! Iar viitorul nu va fi cu nimic mai bun dacă ţara va rămâne condusă în continuare, iar imaginea ei mânjită de ignoranţa acestei găşti fără scrupule, preocupată doar cu sine, care se minte pe sine şi un popor întreg până crapă televizorul.

„Nu sunt prieten, sunt coleg de interes public cu Ponta”

Eşecul României la acest nivel nu este nici el o surpriză. De la cineva care confundă oportunismul politic, „colegialitatea de interes public” cu prietenia adevărată e greu de aşteptat să deţină sensibilitatea diplomatică şi diplomaţia sufletească, voinţa sau, în general viziunea, de a împrieteni o ţară întreagă, ca stat sau ca popor, cu alte ţări, popoare. Marea prietenie a domnului Ponta cu domnul Antonescu s-a dus de râpă în văzul tuturor. Tot aşa se va consuma şi marea prietenie cu domnul Schulz, după ce acesta va deveni Şeful Comisei Europene. Noi vom fi martori. Crearea unui duşman comun nu face din doi străini neapărat prieteni de durată. Deoarece prietenia se bazează, în cele din urmă, pe alte crieterii. Repet, la nivel politic contează angajamentul, interesele comune durabile; la nivel personal, sinceritatea, încrederea, simpatia. Dar se pare că domnul Ponta defineşte prietenia altfel: cine e duşmanul lui Băsescu e prietenul meu. Greşit! Aşa este uşor de confundat un „coleg de interes public” cu un prieten pe care poţi conta. Băsescu are duşmani nu numai printre socialişti, ci şi printre fascişti şi alte formaţiuni politice dubioase. Pot fi toţi aceştia prietenii unui premier socialist? Aici se ascunde una dintre rotiţele ruginite ale sistemului guvernării României de astăzi. Simplu spus: o stradă înfundată.  

Dar rămâne speranţa că excursia făcută la Copenhaga este un „drum al Damascului” pentru premierul şi omul Ponta, precum şi aceea că el va înceta să convingă poporul de prietenii imaginare, atunci când e vorba doar de „colegi de interes public”, după cum a formulat-o chiar bunul său prieten de mai ieri, Crin Antonescu. La fel şi cinica speranţă că România nu va câştiga în curând un premiu Nobel sau Oscar... După cum scriam la început, poporul are de tras, iar masochismul e al nostru, al omului de rând.